Un an de pandemie, în prima linie! Arina, asistentă medicală: ”Secția COVID înseamnă frică, responsabilitate, speranță”  

Întreaga lume a intrat în anul doi de pandemie de coronavirus. În Republica Moldova restricțiile au fost impuse mai târziu, prin luna martie, de atunci sistemul medical din țară duce o luptă continuă pentru a salva cât mai multe vieți afectate de virusul ucigaș. Medicii sunt cei care nu au avut de ales, s-au expus riscului de infectare în fiecare zi. Încă de pe băncile universității, tinerii medici învață că nu poți da înapoi, indiferent de situație.

Arina are 25 de ani, este studentă în anul șase la Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie ”Nicolae Testemițanu”. Încă din primul an de studii, din 2018, activează în calitate de asistentă medicală la IMSP Spitalul Clinic Municipal de Copii ”Valentin Ignatenco”, în secția de Neurochirurgie şi Traume asociate.

Pandemia ne-a prins pe toți nepregătiți. De fapt cam așa face fiecare boală care vine peste om. Cum a fost în cazul tău? Ce gând ți-a venit în clipa când s-a anunțat clar că ”se impun măsuri de carantină”, reguli noi, protocoale ce trebuie respectate. Îți amintești unde erai în acea zi?

Din câte îmi amintesc eu, era aproape de mijlocul lunii martie al anului trecut, desigur deja de ceva timp  prin toată lumea circulau informații de tot felul despre noul tip de coronavirus, dar în țară la noi încă nu se înregistrau cazuri. Momentul în care Ministerul Sănătății a anunțat măsurile de restricție ne-a cam dat lumea peste cap tuturor (dar aveam să înțelegem asta mai târziu). Am aflat că se impun măsuri de carantină într-o seară, după o zi absolut normală de studii la facultate, mers la cumpărături sau întâlniri cu prietenii. Nu am fost șocată de noile reguli pentru că știam care este situația în toată lumea, dar cu certitudine nu eram pregătită de noul stil de viață cu care trebuia să ne obișnuim.

Ce te-a speriat cel mai mult?

Prima săptămână de carantină a decurs super bine, am abordat-o ca pe o minivacanță, am făcut lucruri pentru care nu aveam timp înainte, dar odată cu trecerea timpului începeam să devin ușor panicată pentru că nu știam când se va termina și pentru că deja îmi era dor de viața mea de înainte, iar cifra celor infectați spre regret, era în creștere continuă.

Îți amintești ”prima întâlnire cu costumul special”? 

Prima dată am îmbrăcat costumul de protecție în luna aprilie, în timpul instructajului, la serviciu. Trebuie să recunosc că atunci am simțit și frică, și panică, cred că și groază, pentru că am simțit că riscul de infecție nu este undeva departe, dar e aici lângă noi și ne fură oamenii dragi.

Prima  mea experiență în echipamentul de protecție a fost relativ ok, după îmbrăcarea corectă a echipamentului de protecție și purtarea corespunzătoare a acestuia, partea cea mai importantă este dezbrăcarea corectă a acestuia și igiena ulterioară.

Dar pe lângă aceste reguli, pe care le respectam cu strictețe, munca noastră s-a complicat odată cu creșterea temperaturilor pe perioada verii, timp în care efectiv ne sufocam în acele costume, momente din cariera mea pe care cu siguranță nu mi-aș mai dori să le retrăiesc.

Cum s-a schimbat atmosfera la muncă, relațiile între colegi? Au devenit cumva mai tensionate pe fundalul oboselii și al restricțiilor sau, din contra, perioada de criză v-a unit mai mult?

Odată cu impunerea restricțiilor munca a devenit mai stresantă, mai obositoare, dar în același timp relațiile între colegi mi se pare că au devenit mai apropiate. Parcă am început să ținem mai mult unii la alții, s-au schimbat puțin valorile, omul ca ființă a devenit mai valoros în ochii celorlalți.

Dacă ar fi să alegi 3 cuvinte pentru a descrie atmosfera din ”secția COVID”, care ar fi acelea?

Frică, responsabilitate, speranță.

Ce lecții ai învățat în această perioadă și cine ți le-a dat?

În toată această perioadă cred că am înțeles mai bine cât de valoroși sunt oamenii, toți, nu doar cei din cercul meu de cunoștințe. Pentru că, fără să ne dăm seama, noi depindem unul de celălalt. Am înțeles că trebuie sa fim mai buni, mai indulgenți cu ceilalți, să-i apreciem și să-i iubim mai mult pe cei dragi.

Ești în ultimul an de studii, vei rămâne să activezi în instituțiile medicale din Moldova?

Este întrebarea pe care o primesc cel mai des în ultima vreme, atât la serviciu, cât și din partea prietenilor și părinților, și totodată, și întrebarea pe care eu cel mai des mi-o adresez mie. La fel ca și alți colegi de-ai mei încerc să aflu cât mai multe informații despre posibilitățile pe care le am ca să pot lua decizia cea mai buna pentru mine. De aceea, de ceva timp, am înțeles că cea mai potrivita decizie pentru mine ar fi să optez pentru studii prin rezidențiat în România, deoarece consider că asta îmi va oferi mai multe oportunități de dezvoltare în carieră și un salariu mai atractiv.

Mulțumesc, Arina! 

Citește și:  Un an de pandemie, între curaj și dezamăgire: ”Activam în regim dublu, am înțeles că nu avem de ales”, dar ”nu suntem atât de necesari statului”

Cristina Bumbu-Dănuță

Ai o noutate?