Cum e să accepți sau nu o realitate care nu crește generații.
Un editorial despre o realitate. Scris la 27 aprilie 2021, de Alina Zbancă, Șef al Serviciului Informare și comunicare cu mass-media al MAI.
În țara mea astăzi plouă. În țara mea astăzi toți vorbesc despre Drapelul de Stat. În țara mea astăzi nu e simplu și tot aici de la o vreme toate stau cu susul în jos. Adică, exact ca în melodia maestrului Volontir „La un colț de masă plâng, la alt colț de masă cântă”.
În țara mea astăzi costă, costă să ai propria opinie
În țara mea astăzi costă, costă să ai propria opinie, să fii corect și să nu calci peste principii și valori. Despre legi, despre reguli și sinceritate, despre viitorul Republicii Moldova, despre independență, transparență, democrație și liberă exprimare, se vorbește. În țara mea despre toate se vorbește, dar de trăit, trăim noi încă într-o altă dimensiune. Cea a fricii de a spune și a acționa, dimensiunea luptelor dintre „ai noștri” și „ai lor”. Aici cititorul se va întreba de ce spun asta, de ce tocmai eu om responsabil de imagine și comunicare, am îndrăznit să spun că ceva nu-mi place. Și eu vreau să vă zic de ce.
Activez într-o instituție publică de aproape 7 ani, iar acasă am rămas doar pentru că într-o zi, la începutul carierei mele am înțeles că nicăieri în lumea asta nu voi fi mai eficientă și utilă oamenilor, decât în Moldova. Tot atunci am înțeles că iubesc ceea ce fac și aș putea în timp să schimb spre bine lumea.
Da, prea mult spus lumea, dar cel puțin eu credeam în asta și așa am pornit la drumul lung, cu zeci de intersecții în care am tot făcut stopuri ca să înțeleg direcția corectă spre care mă îndrept. Am făcut și cale întoarsă într-un an și dacă atunci părea a fi o cedare, astăzi înțeleg că a fost un câștig. Pe acest drum am întâlnit oameni care te ridică, dar și oameni care te ajută să cazi. Oameni care trăiesc și muncesc prin prisma noțiunii “Noi” și oameni pentru care „Eu” înseamnă tot. Și unii și alții mi-au dat lecții.
În cariera mea, des am auzit despre o problemă mare, lipsa resurselor umane profesioniste în instituțiile de stat. Cauzele, spun mulți conducători, sunt salariile mici, cerințele mari și reformele ineficiente. În timp am înțes că nu doar despre bani este vorba, ci despre atitudine și interes.
Nu au fost mulți din cei care gestionează sau au gestionat cu procesele, preocupați de creșterea generațiilor de specialiști tineri, prin schimbarea atitudinii și prin motivare a lor cu scopul de ai convinge să fie nu doar funcționari, dar și voluntari ai țării. În schimb eu, și zeci de colegi de ai mei am trecut și trecem prin diferite experiențe în care se caută argumente și motive pentru a declara un tânăr specialist nepotrivit pentru o poziție sau alta. Și nu din cauza calităților profesionale, nu. Motivele pot fi oricare, dar, de multe ori care depășesc spațiul legal și drepturile omului.
De exemplu, poți fi taxat pentru că ți-ai permis să fii corect în raport cu un coleg aflat în dificultate, sau ai încercat să fii vocea unor angajați care sunt presați și intimidați în anumite circumstanțe, sau pentru că ești în relații bune cu cei care nu le plac „lor”.
„Был бы человек, а статья найдётся“…
Când motive legale nu există, în țara mea mai sunt oameni cu funcții mari, care spun „Был бы человек, а статья найдётся“.
Anii trec, dar practicile vechi și nocive au rămas aceleași. Cui să-i spunem, cu-i îi pasă?! Acest editorial este o realitate despre care puțini și-au permis să vorbească, o realitate care ne afectează generații de oameni competenți, dedicați și onești. Suntem deprinși să auzim cetățenii care se plâng pe instituțiile statului, dar iată, oamenii din aceste instituții să iasă și să vorbească despre ce-i doare, mai puțini.
Nu prea a avut cine să mă îndrume la începuturi, tocmai de asta, de câte ori am avut ocazia am oferit altora ce nu am avut eu la timpul potrivit. Sunt un om a cărei profesii înseamnă să redai uneori realitatea în alte culori, să faci „să pară”, și nu în ultimul rând să fii dependent de „adevărul altora”. Am avut norocul să muncesc cu oameni care erau și făceau, nu păreau și nu se prefăceau, respectiv am comunicat realități și fapte frumoase, fără a le inventa.
”Omul anti-sistem…”
Despre multe poate am să scriu în cărți, dar cert este că totuși cineva are dreptate când spune că sunt „omul anti-sistem„.
Dar, contra unui sistem care nu ne motivează, ne taie aripi și ne provoacă să fim la fel, să pierdem valori și să ne gândim doar la propriile interese și beneficii. Acesta nu ne reprezintă și în așa condiții oamenii nu cresc, dar degradează. E timpul să vorbim despre probleme cu voce tare, e timpul să recunoaștem că avem angajați cărora le este rușine uneori să spună unde muncesc și care fug de asocierea cu unele fapte sau oameni.
Nu e vocea mea, e vocea noastră, a sute de oameni ce poartă epoleți și pe care îi reprezint cu cinste de aproape 7 ani. Vrem și protecție, nu doar bâte. Vrem să nu mai fim asociați și etichetați, fiindu-ne justificat succesul. Vrem și putem face mai mult, doar să nu se încurce nimeni.
În țara mea astăzi plouă. În țara mea astăzi toți vorbesc despre Drapelul de Stat. În țara mea astăzi un om care visează să poarte epoleți pe umăr prin generație, care a insistat luni întregi să facă un stagiu de practică într-o instituție de forță, a avut primul contact cu acest sistem infect. Astăzi un om care putea fi un bun angajat, care va contribui la promovarea imaginii și care are vise o mie legate de Moldova a fost dat afară pentru că părea suspect, pentru că nu e al nostru, pentru că…ceva în țara mea nu merge bine.
Despre actuala conducere a MAI, despre acțiunile șefilor SPIA și atitudinea pe care o au față oamenii care muncesc în acest sistem, dar și despre abuzurile, intimidările și deciziile ilegale, voi scrie în alte editoriale în următoarea perioadă.
