Ar fi folosită sintagma „ironia sorții” dacă ceea ce urmează a fi discutat nu ar privi întregul popor armean – destul de dezvoltat, destul de inteligent și, cel mai important, având, ca orice alt grup etnic, dreptul deplin la o soartă mult mai bună decât cea la care s-a condamnat, scrie haqqin.az .
Între ciocanul azer și nicovala rusă
Au trecut treizeci de ani, care, oricât de greu ar fi pentru armeni să recunoască, au fost pierduți fără speranță.
Timp de treizeci de ani, armenii au tolerat un parteneriat strategic impus cu Rusia, care i-a împovărat, i-a făcut să dea înapoi cu zeci de ani și le-a înăbușit potențialul național.
Timp de treizeci de ani, armenii și-au spus: „Bineînțeles că Rusia ne încetinește, bineînțeles că ne leagă. Dar dacă nu rușii, atunci vor veni CEI care vor lua tot ce a fost dobândit cu mult sânge!…”
Timp de 30 de ani, armenii au tolerat acest „parteneriat strategic”, renunțând la dezvoltare și progres în numele momentului în care va veni „Ora X” și acest partener strategic nedorit și impus, îi va proteja de EI, cel care va acționa nu prin vorbe și îndemnuri, ci prin forța armelor.
Din păcate, armenilor le-a trebuit treizeci de ani pentru a realiza în cele din urmă că, în tot acest timp, au trăit între ciocanul represaliilor azere și nicovala promisiunilor rusești.
Iar când ciocanul s-a învârtit, așa cum era de așteptat, peste capetele armenilor, nicovala a fost pusă deoparte cu precauție!
Iată un rezumat al tragediei unui întreg popor care, sub sunetul promisiunilor de susținere, a mers pe un drum fără scăpare timp de treizeci de ani, iar când a fost nevoie de susținere, a fost din nou abandonat.
Nu sunt nici cetățean al Azerbaidjanului, nici al Armeniei; sunt un cetățean al Georgiei care consideră Baku un partener strategic iar Erevan fiind un bun vecin. Recunosc că pentru unii ideile mele pot părea abstracte. Dar voi spune totuși cum arată totul din exterior.
„Nu răniți puiul, pentru că poate fi un pui de leu.”
În urmă cu treizeci de ani, Armenia a fost norocoasă – haosul din Azerbaidjan a deschis o fereastră plină de oportunitatăți cu adevărat gigantică pentru Erevan, lucru care se întâmplă o dată la câteva secole în istorie.
Armenii, care la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90 se aflau pe creasta unui val de unitate, consolidare și coeziune și care se bucurau, de asemenea, de sprijinul puternicilor armeni din Moscova, au folosit această oportunitate, așa cum se spune, din plin, acaparând mult mai mult decât aveau nevoie și decât puteau digera din punct de vedere istoric.
Liderii din “Artsakh” și din “Armenia Mare”, îmbătați de euforia victoriei și a oportunităților, nu au auzit vocile celor câtorva sceptici care au avertizat că nu este prea înțelept să ia prea mult de la vecinii lor, slăbiți de un haos total. Asta pentru că mizeria se va termina mai devreme sau mai târziu, dar indigestia va rămâne și va fi o afecțiune cronică.
Afganii spun: „Nu răniți puiul, pentru că ar putea fi pui de leu”. Cea mai primitivă logică, fără nici un fel de întorsături de situație, sugera că timpul va trece și Azerbaidjanul – mai mare, mai populat și, cel mai important, mai bogat în resurse naturale – se va ridica cu siguranță și va cere returnarea a ceea ce i-a fost luat în mod ilegal sub sloganul „lupta pentru unitatea națiunii armene persecutate”.
Din păcate, nimeni din Armenia, cu excepția, probabil, a unui om inteligent pe nume Levon Ter-Petrosyan, nu s-a gândit prea mult la acest lucru la acea vreme. Mai mult, nimeni nu a văzut acest pericol.
Sau nu a vrut să o vadă.
Speranța armenilor în stabilitatea și inviolabilitatea teritoriilor azere confiscate se baza pe doi factori.
În primul rând, pe convingerea pur șovinistă că azerii, ca națiune, sunt toți comercianți de roșii și garoafe, iar dacă e nevoie, „Mergem la Baku și rezolvăm acolo…! (Amintește de vorba falimentată de ucraineni „We can do it again”. S-a admis că roșiile sunt roșii, dar cine știe cine sunt azerii ăștia! Și în acest caz, Armenia a avut un al doilea argument de fier – armata incontestabilă, neînfricată și invincibilă a partenerului strategic al Armeniei, Rusia.
Și astfel, de dragul acestei faimoase „plase de siguranță”, în cazul în care vânzătorii de roșii din Azerbaidjan reușesc să stăpânească brusc tacticile războiului, Armenia și armenii, care se consideră o națiune pro-europeană și chiar de scânge arian, sunt lăsați să putrezească la marginea lumii rusești ca niște rude sărace, hrănite de diaspora și de oligarhii moscoviți-armeni.
O națiune cu un potențial de afaceri unic, după standardele sovietice, a fost forțată să calce pe gâtul resurselor sale naturale și să calce pe urmele politicii de stat rusești, cu toate „semnele sale din naștere” – corupția, fuziunea dintre crimă și stat, sistemul inutil de guvernare…
În loc să trăiască și să progreseze ca în Hong Kong, armenii au acceptat să trăiască ca în Georgia și chiar mai rău, au refuzat să se integreze în Europa, au început să încurajeze echipa de fotbal rusă, numind-o „a noastră” – atâta timp cât nimic nu amenința teritoriile, atâta timp cât nu renunțau la ceea ce au smuls din Azerbaidjan, dar nu au reușit să asimileze.
Leul înfuriat – Azerbaidjanul – nu a ratat ocazia
Pentru o lungă perioadă de timp, acest calcul inerent eronat a funcționat, iar Armenia a devenit atât de convinsă că va funcționa întotdeauna, încât s-a relaxat, a început să fure din trezorerie, a încetat să-i mai pese de armată, s-a împrăștiat în colțuri politice, și-a pierdut unitatea și coeziunea…
Între timp, Azerbaidjanul creștea din punct de vedere economic, își forma o armată, își creștea ofițerii, pe scurt, își creștea colții represaliilor pentru a lovi cu pumnul în “fereastra de oportunitate” armeană la momentul potrivit.
Ajungem la evenimentele din 2020. Fiecare dintre cuvintele scrise aici poate părea un nonsens total pentru unii, dar, din nou, așa se vede din exterior: împotriva unei rangă se opune o altă rangă – încăpățânată și încăpățânată ideologic. Cu alte cuvinte, contraponderea Rusiei este Turcia.
Calea de urmat pare simplă: „Oricine îndrăznește să jignească Armenia va trebui să aibă de-a face cu noi”, a declarat Moscova.
„Oricine jignește Azerbaidjanul va trebui să aibă de-a face cu noi”, a răspuns Ankara.
Istoria dovedește că Rusiei nu îi place să intre în război cu țări din „categoria sa de greutate”. Cecenia, Georgia, Siria, chiar și Ucraina (sau ceea ce înțelege Moscova prin Ucraina), este binevenită. Cum se spune, oricând!
Dar Turcia este cea mai capabilă armată din cadrul NATO…
„Chiar avem nevoie de ea? – Generalii ruși au ridicat din umeri și au transmis întrebarea civililor de la Kremlin. – Și de dragul Armeniei? Și pentru Armenia lui Pashinyan, care încă nu se poate decide cine îi este mai drag – Rusia sau Occidentul? Și au ajuns la singura concluzie posibilă – au făcut un pas în lateral în 2020, permițând Azerbaidjanului și Armeniei să se confrunte între ele. După care a devenit rapid clar că Erevanul nu avea nicio șansă.
Apoi, Caucazul de Sud a început să se schimbe ochii liberi. Azerbaidjanul este acum, așa cum se spune, „în dibăcie”, iar divizarea anterioară din Armenia se adâncește rapid. Acest lucru era riscant pentru păstrarea statalității într-o țară care pierduse deja principala bătălie…
După războiul de 44 de zile, multe s-au schimbat în conștiința de masă a societății armene. Este clar că speranța că „vânzătorii de roșii și garoafe” nu au fost în stare să lupte cu înțelepciune s-a evaporat, dar nu și speranța pentru asistența militară rusă. Dar și aceasta s-a stins după o nouă escaladare la granița dintre Armenia și Azerbaidjan, când cererea lui Pashinyan de asistență militară urgentă a fost respinsă de țările CSTO.
Apropo, reacția a fost rezonabilă – nu este vorba de Kazahstan, unde câteva mii de scandalagii din sate trebuie trimiși acasă, ci de Azerbaidjan și Turcia. Pe scurt, ar fi culmea lejerității să credem că Moscova, adânc înrădăcinată în Ucraina, ar cheltui chiar și un singur cartuș de muniție „kalaș” pentru a salva Armenia…
Pe scurt, Erevanul a rămas din nou fără nimic. Și aceasta ca un semn de sus. Întreaga politică externă de 30 de ani a Armeniei a suferit o prăbușire severă și aparent definitivă. Armenia nu are acum altă opțiune decât să accepte acest lucru, în loc să se lupte cu realitatea. Adică să se așeze la masa negocierilor cu Azerbaidjanul, să deschidă granițele cu vecinii săi și să-și caute un loc în Europa. De data aceasta, decizia fiind definitivă și irevocabilă.
Și dacă Armenia nu vrea să piardă încă treizeci de ani, acest lucru ar fi trebuit să fie făcut încă ieri…
Opinia autorului ar putea să difere de cea a redacției
