”Pe Ștefan Burghiu l-am cunoscut în timpul filmărilor pentru ediția specială BUN interviu din localitatea mea de baștină, Țipala din Raionul Ialoveni. De vreo trei ani, el este unul dintre locuitorii acestui sat, mai exact de atunci când și-a făcut viză de reședință pentru că așa cum spune el, ”trebuie să mergi și la alegeri, să te implici în activitățile comunității”.
Nu-l cunoșteam decât din buletinele de știri și de pe rețelele de socializare. Ștefan Burghiu este căsătorit cu fosta mea colegă de clasă și de bancă, o fată la fel de cumsecade ca și el. Are doi copii, iar la interviu a venit cu fiica cea mare – o dulceață de fată. Căpitanul echipei Zimbru e un om de o cumsecădenie aparte și fără fițe de vedetă sau de mare fotbalist. Deși în video s-ar părea că tremură de emoție în fața camerei, în realitate tremură de frig, în sala unde au avut loc filmările era mult mai rece decât afară.
Cu drag de voi,
Asta e ceea ce cred că ar trebui să știți înainte de a citi sau privi interviul BUN cu Ștefan Burghiu, unde veți afla de ce a ales să locuiască în sat, unde în această lume se simte mereu acasă, cum e soția sa și ce valori promovează ei în familie, cum a ajuns în fotbalul profesionist și ce putem face pentru a crește o generație de fotbaliști”.
Cristina Bumbu, autoarea proiectului ”BUN – interviuri cu bun simț”
Ziceai că joci fotbal de mic, dar ai învățat să o faci profesionist atunci când ai mers la liceul cu profil sportiv. Despre care liceu este vorba?
Ștefan Burghiu: Liceul Internat Republican cu Profil Sportiv, se află la Botanica. Acolo veneau cei mai buni de prin raioane. Eu am încercat doi ani la rând să intru la acel liceu. Am reușit în al doilea an. Sunt și acolo niște chestii specifice: ”dai o bucată de brânză pentru a intra”, dar eu nu am vrut.
Nu ai avut brânză sau nu ai vrut să le-o dai?
Ștefan Burghiu: Nu am vrut. Îmi ziceau că se va duce tata la Moscova și poate…, dar eu am zis că ori intru cu puterile mele, ori nu mă duc deloc.
Și ai intrat?
Ștefan Burghiu: Da, am intrat în al doilea an. M-am pregătit mai bine, am luptat și am reușit. Nu că primul an nu aș fi fost pregătit, dar așa a fost situația.
De câți ani joci fotbal?
Ștefan Burghiu: De 13 ani joc fotbal profesionist, iar ca amator de când mă știu. Eu la 19 ani mi-am început cariera profesionistă la echipa Nistru Otaci, care nu mai este acum, din păcate.
În toți acești ani, au existat perioade când te-ai gândit să renunți la fotbal?
Ștefan Burghiu: Da, de multe ori. Când am început să practic fotbalul profesionist mi-a fost foarte greu, deoarece era pragul acesta psihologic când trebuie să treci de la ”joacă la o meserie”. Trebuie să concurezi cu oameni care sunt foarte buni în acest domeniu. Cel mai complicat pentru mine în fotbalul profesionist a fost să depășesc acest prag psihologic.
Deci nu e vorba doar despre pregătire fizică în fotbal?
Ștefan Burghiu: Toți factorii sunt importanți. Dacă ești pregătit psihologic bine, dar fizic nu, atunci nu este bine. Trebuie să fii puternic atât psihologic, cât și puternic fizic. La început însă este foarte important să fii încrezător în forțele tale, apoi muncind mult poți reuși, mai ales că sunt antrenorii alături care te vor ghida.
Cine te-a ajutat să te pregătești psihologic bine și cine în general îi ajută pe fotbaliști?
Ștefan Burghiu: Cred că în fotbalul moldovenesc asta e cea mai mare problemă. Nu se acordă atenție acestui aspect. Acum puțin s-a mai schimbat în cazul copiilor care încep să joace fotbal. Noi când am crescut era altfel de educație. Începeau a striga la tine că îți venea să lași fotbalul și să fugi.
Era un soi de demotivare ?
Ștefan Burghiu: Exact. Li se părea că dacă vor striga la copii, atunci de frică aceștia vor da rezultate, dar se întâmpla invers. Această greșeală o fac și mulți părinți care striga la copii sau îi bat, crezând că așa acel copil nu va mai face greșeli sau va fi educat. Nu e corect așa.
Deci, de frică nu ai cum să joci fotbal?
Ștefan Burghiu: De frică nu faci nimic, nu e vorba doar de fotbal.
Revenind la cum ai devenit tu mai puternic din punct de vedere psihologic, spune-mi cine ți-a fost alături, cine te-a ajutat?
Ștefan Burghiu: Pe mine foarte mult m-a ajutat familia mea. Atunci când m-am căsătorit, apoi a apărut primul copil, în mine parcă s-a schimbat ceva. Atunci îmi veneau în cap toate cuvintele antrenorilor care îmi ziceau să nu ne gândim la frică, să înțelegem că pe teren este vorba de un joc care trebuie să aducă plăcere. Într-un fel,, că suntem și noi cumva niște artiști, doar că pe teren. Atunci când a apărut familia eu m-am schimbat foarte mult. Eu înțelegeam că sunt zile mai bune, sunt zile mai rele, chiar dacă nu voi juca foarte bine, nu se va schimba nimic. Nu trebuie să stau să-mi fac griji, deoarece îmi va fi mai greu.
Tu ești de baștină din Râșcani, dar acest interviu îl realizăm aici, pe scena casei de cultură din comuna Țipala, Ialoveni. Este satul unde s-a născut soția ta. Spune-mi, cum este ea?
Ștefan Burghiu: Întotdeauna îmi spuneau rudele că ea până a mă cunoaște pe mine toți spuneau că este foarte severă, că nu dă niciodată înapoi, că nu cedează. Eu o văd acum ca fiind cea mai bună soție. Ea îmi crește copiii. Noi ne înțelegem foarte bine deoarece suntem mereu pe aceeași undă, suntem patrioți, ne place simplitatea. Eu, în general, nu mă laud că sunt căpitanul echipei Zimbru. Merg cu autocarul la antrenament, fac naveta în fiecare zi Țipala-Chișinău. Mă mai întreabă unii: Cum, tu ești căpitan la Zimbru și te duci cu autocarul? Da, mă duc cu autocarul și nu am o problem cu asta. Soția mea este așa ca mine. E o fată care iubește viața. Iubim să călătorim, ținem la familie. Este cea mai bună mama și cea mai bună soție.
Ea te-a urmat mereu în deplasări? Au fost și despărțiri mai lungi?
Ștefan Burghiu: Au fost și despărțiri, dar nu foarte lungi. Oriunde am mers peste hotare, eu o luam cu mine. Cele mai lungi despărțiri au fost de o lună maximum, nu e atât de mult, dar timpul fără ea oricum trecea mai greu.
Cât de mult contează pentru tine să ai familia alături atunci când joci peste hotare?
Ștefan Burghiu: Asta cred că este cel mai important. Tatăl meu care a lucrat mult timp peste hotare, întotdeauna mi-a spus că oriunde aș lucra, orice aș face, să-mi iau familia alături. Și eu ca un fiu ascultător i-am urmat sfatul. Când nu prea erau bani, locuiam la gazdă, modest, plăteam o mie de lei pentru o camera în cămin, dar eram alături și fericiți. Apoi, oriunde am fost, dacă eram împreună totul era bine. Nu contează unde trăiești, contează cu cine trăiești.
Dacă ai familia alături, atunci te simți ”acasă” oriunde în lume?
Ștefan Burghiu: Da, așa este. Noi am locuit o vreme în Kazahstan. Când deja cumpărasem bilete să revenim în Republica Moldova, parcă nu voiam. Ne simțeam bine și acolo. Noi dacă suntem împreună, oriunde am fi, după vreo câteva luni parcă prindem rădăcini acolo și ni se pare că ne simțim cel mai bine. Cam așa s-a întâmplat și în Țipala.
Cum ați decis să rămâneți să locuiți în satul Țipala, stați aici deja de vreo trei ani?
Ștefan Burghiu: Da, ne-am făcut și viză de reședință aici pentru că eu mi-am dorit să particip la vot. Noi ne-am mutat aici, apoi a venit pandemia și am decis să rămânem, era în ajunul alegerilor locale și eu mi-am dorit ca cetățean responsabil, dacă tot locuiesc în această comună, să particip și la alegeri. Cumva spontan am decis să venim aici. A apărut o problemă.
Ce s-a întâmplat?
Ștefan Burghiu: A decedat tatăl soției mele, atunci eu am decis să venim în localitate o perioadă pentru ca ea să depășească acele momente grele. Eu cred că cel care a trecut, doamne ferește, printr-o situație similară va înțelege cât de greu este să depășești durerea provocată de decesul unui părinte. Tocmai în acel an s-a încheiat și contractul meu în România, eu am revenit în țară. Tot în acel an a început pandemia, eu aveam mai puține antrenamente din cauza restricțiilor și așa am hotărât să rămânem în Țipala. Apoi am depășit momentele grele, eu am reluat antrenamentele. Nici nu ne mai gândeam dacă să ne mutăm la Chișinău. Eu îi spuneam soției că nu mai vreau să mă duc din localitate, eu mă simt bine aici.
Ce te face să te simți bine în această localitate, în Țipala?
Ștefan Burghiu: În primul rând nu e departe de oraș și acest e un mare avantaj. În al doilea rând, eu mi-am făcut prieteni aici. Nu pot spune că am foarte mulți, dar se spune că nu contează numărul lor, dar cât de buni sunt. Eu am văzut în acești oameni, așa cum am văzut și în soția mea, că sunt devotați, că sunt patrioți, că au interes să facă satul acesta mai bun. Chiar m-au invitat să particip la acțiuni sociale. De exemplu a fost un meci de fotbal în sa tși nu aveau arbitru, m-au invitat să arbitrez.
A fost prima ta experiență în calitate de arbitru?
Ștefan Burghiu: Da. Nu știu cum m-am descurcat pentru că să fii fotbalist și arbitru sunt două lucruri diferite.
Te-ai gândit ca peste ani să te faci arbitru?
Ștefan Burghiu: Nu, deoarece fotbaliștii nu prea sunt prieteni cu arbitrii. De asta nu vreau. Nu mi-aș dori să strige la mine așa cum strig eu la arbitri.
Dar antrenor te vezi?
Ștefan Burghiu: Cred că da, dar nu la echipe mari, mai mult la copii. Mie îmi plac foarte mult copiii.
Nu te-ai gândit să faci antrenamente pentru copiii din satul Țipala?
Ștefan Burghiu: M-am gândit, dar în acest moment nu e posibil deoarece fotbalul profesionist îți ocupă practic tot timpul. Fotbalul profesionist nu presupune doar un antrenament de o oră jumătate pe zi și atât. Pentru a te menține trebuie să mai muncești foarte mult adăugător dacă vrei să joci fotbal mult timp. Dacă nu vrei o carieră, atunci te poți antrena așa ușor și într-un an sau doi nu mai faci parte din fotbalul profesionist.
Sunt în localitatea Țipala terenuri de fotbal care ar permite să faci antrenamente?
Ștefan Burghiu: Sunt câteva, dar nu poți spune că sunt de calitate. Este unul micuț, care e artificial și ar permite. Dar noi înainte nici pe acestea nu le aveam. Cine vrea să facă sport, nu contează unde, în sat sau în oraș, o face. Eu cred că s-ar putea și aici, dorință să fie.
De ce ai nevoie pentru a crea o echipă de fotbal, aici în localitate?
Ștefan Burghiu: În primul rând e nevoie de un proiect de finanțare. În rest, copiii singuri trebuie să-și dorească să vină la fotbal, nu trebuie să-i ademenești, să le spui că vor deveni mari fotbaliști. Ei singuri trebuie să vrea asta, să aibă scopuri, să aibă un vis și să lupte pentru el.
Nu ai colecții de tricouri sau de mingi, mereu alegi să le dăruiești celor care le vor mai mult și în special copiilor. De ce o faci?
Ștefan Burghiu: Știi, și soția îmi mai zicea uneori că poate ar trebui să le păstrez, că poate peste ani voi avea colecții, dar eu sunt un om care îi dă celui ce are nevoie mai mare. Eu mai bine fac fericit un copil care se bucură că i-am dăruit un tricou sau o minge. Pentru mine nu e mare efort să scriu un autograf, dar pentru acel copil e o mare bucurie și poate fi o motivație pentru ca mai târziu să facă și el fotbal.
Ce primești în schimb, emoții?
Ștefan Burghiu: Eu sunt un om al emoțiilor. Eu joc fotbal pentru emoții. Este plăcut când vin copiii și ne admiră. Pe mine mă certau colegii de la echipă că le dădeam copiilor toate banderolele. Dar eu nu pot altfel dacă vine acel copil și îmi cere, cum să-l refuz? Pentru mine cei mai importanți sunt copiii și să-i fac pe ei fericiți. Absolut toți copiii, nu doar ai mei. Eu cred că cu ai mei sunt mai sever decât cu cei din jur. Până la urmă, noi de asta jucăm fotbal. Unii ar zice că fotbalul e pentru a face bani, eu nu pot să spun că fac așa mulți bani, eu doar îmi întrețin familia.
Care sunt calitățile umane necesare pentru a fi căpitanul echipei Zimbru?
Ștefan Burghiu: E o onoare mare să fii căpitanul echipei Zimbru, mai ales că e cel mai iubit club de fotbal din Republica Moldova. S-au schimbat mulți antrenori, dar pe mine nu m-au schimbat. Conducerea are încredere în mine, ei știu că eu dăruiesc tot pe teren, sunt gata practice să-mi dau și viața. Ei știu acest lucru, pentru că asta nu se vede într-o lună, se demonstrează în timp. Eu am mai jucat anterior la Zimbru vreo trei ani, apoi am plecat peste hotare, dar iată că am revenit. Când m-am întors înapoi antrenorii au decis ca eu să fiu căpitanul. A fi căpitan înseamnă să fii mereu în tonus, nu ai dreptul la greșeală, nu trebuie să întârzii la antrenamente, ești mereu exemplu peste toți. Când se ceartă cineva, e ca într-o familie, atunci când se bat doi copii, trebuie să le explici anumite lucruri, așa e și în vestiar. Numai că acasă am doi copii, iar acolo peste douăzeci.
Cât de posibil ar fi ca un meci de fotbal cu participarea echipei Zimbru să se joace într-o localitate rurală, așa cum este Țipala?
Ștefan Burghiu: Cred că nu este posibil.
De ce? Ce ar trebui?
Ștefan Burghiu: Terenul de fotbal nu este potrivit, jucătorii se pot accidenta. Nu cred că cineva ar accepta, toți jucătorii se feresc de accidentări. Sunt niște condiții absolut necesare pentru fotbaliștii profesioniști.
Deci e vorba de condiții?
Ștefan Burghiu: Da, este important să existe condiții. Nu contează locația.
Ar fi frumos să motivăm copiii să facă fotbal. Iar venirea idolilor prin localitățile rurale ar putea fi un prim pas. Poate am crește o nouă generație de fotbaliști?
Ștefan Burghiu: Eu cred că trebuie să se investească în terenuri de fotbal, să fie instruiți mai mulți antrenori. Cred că fotbaliștii mari ar veni cu drag prin localitățile rurale pentru niște demonstrații.
Sunteți cu familia în localitate, soția ta este farmacistă în sat. Voi nu aveți planuri să plecați peste hotare?
Ștefan Burghiu: În timpul pandemiei am avut o tentativă de a pleca peste hotare, așa erau circumstanțele, că nu vedeam un viitor în țară. Ne venise așa gânduri ca eu să las fotbalul profesionist, dar să merg în altă țară unde puteam să joc fotbal amator și în paralel să-mi mai găsesc ceva de lucru. Există așa posibilități peste hotare, e mai greu în Republica Moldova să faci asta. Noi atunci deja cumpărasem bieletele, știam unde vom locui, am găsit o echipă din Suedia pentru care aș fi putut juca, era totul pregătit să plecăm și în ultimul moment soția mea se uita la mine, eu la dânsa, și ea m-a întrebat: ”Tu nu vrei să mergi, așa-i?” Și eu nu i-am zis din start că nu, dar ea a văzut că mă îndoiesc dacă trebuie sau nu să plecăm. Atunci am decis să anulăm tot și să rămânem acasă. Și de atunci parcă totul a fost mai bine. Soția s-a angajat, apoi și la Zimbru a început să fie mai bine. Acum îmi amintesc de acea perioadă ca de un vis.
Revenim la fraza că nu contează unde ești, dar cu cine ești și să ai sentimentul că te simți acasă. Ai regretat vreodată că ai rămas să locuiești în sat?
Ștefan Burghiu: Nu.
Tu, în general, ai regrete?
Ștefan Burghiu: Regretul meu este că atunci când am avut posibilitate să învăț mai bine, nu prea am învățat. Cel mai tare îmi pare rău că nu am învățat o limbă străină. Regretul cel mai mare e că nu am ascultat atunci când mi-a spus mama: ia și învață!
Care e cel mai mare vis, acum?
Ștefan Burghiu: Să fie pace pe pământ. Să crească copii mari și să se mândrească de ei societatea așa cum, poate, se mândresc și de mine. Nu am scopuri mari. Le spun la mulți copii că pentru a ajunge fotbalist trebuie să visezi noaptea, dar să nu spui acest vis nimănui. Apoi să lucrezi în fiecare zi până îl îndeplinești. Mie îmi pare rău că eu nu am visat mai mult, ceva mai mare, să ajung undeva mai departe. Visul meu a fost să ajung fotbalist și să joc în Divizia Națională. Acum îmi pare că nu e suficient, aș vrea mai mult.
Poate este timpul să visezi din nou, să faci așa cum le spui copiilor?
Ștefan Burghiu: Acesta e secretul meu. Eu tot visez, dar nu știu cum se va împlini. Acum deja am o vârstă, iar în fotbal contează să fii observat de tânăr pentru a ajunge în fotbalul mondial.
Câți ani mai vrei să joci fotbal profesionist?
Ștefan Burghiu: Am un prieten tare bun care recent și-a încheiat cariera în fotbal, noi ne-am împrietenit când eram în Kazahstan, el a încheiat la 38 și cumva vreau să-l întrec. Undeva până la 40 mi-ar plăcea să mai pot juca.
Să-ți ajute Dumnezeu. Mulțumesc pentru acest interviu.
