Analistul politico-militar român Ion Petrescu, un redutabil cunoscător al spațiului euroatlantic și al realităților geopolitice, a acordat un interviu pentru Dosar Media, răspunzând la întrebările jurnalistei Eleonora Lisnic despre situația din Karabah, relațiile Azerbaidjanului cu Armenia, Turcia, Iranul și NATO. Ion Petrescu s-a referit și la modul în care se poziționează Federația Rusă în respectivul spațiu.
Colonelul (r.) Ion Petrescu deține titlul de doctor în ştiinţe militare, este cofondator al Clubului Militar Român de Reflecţie Euroatlantică, a fost director al Trustului de Presă al Ministerului Apărării Naţionale (M.Ap.N.), a condus Direcţia Informare şi Relaţii Publice din M.Ap.N..
În perioada postdecembristă a îndeplinit misiuni peste hotare, ca jurnalist militar/ofiţer de relaţii publice în Afganistan, Austria, Bulgaria, Canada, Cehia, China, Elveţia, Franţa, Germania, Irak, Italia, Republica Moldova, Polonia, Slovacia, Ungaria, S.U.A. şi Turcia. Este autor de cărți, emisiuni tv, blogger. În calitate de analist militar, este solicitat de mass-media să comenteze situații de crize geopolitice.
Cât de durabilă este pacea în Karabah, regiune recucerită de Azerbaidjan? Cât de dispusă este Armenia să respecte armistițiul de încetare a focului semnat pe 10 noiembrie 2020, cu sprijinul mediatorilor?
În primul rând vă mulțumesc frumos, pentru invitația de a răspunde la câteva întrebări generate de noile evenimente, de ordin militar, care au reamintit opiniei publice fragilitatea armistițiului încheiat de Azerbaidjan cu Armenia, în urma conflictului armat care a generat moartea a 6.500 de oameni.
Acordul de încetare a focului din Nagorno-Karabah și sfârșitul războiului de șase săptămâni dintre Azerbaidjan și Armenia au fost văzute ca o victorie și au fost atunci sărbătorite, pe scară largă, în Azerbaidjan, la Baku fiind organizată, de pildă, ca o demonstrație de forță și sprijin moral și o defilare simbolică a unui detașament din forțele pentru operațiuni speciale ale Turciei.
Militarii turci au venit în sprijinul armatei din Azerbaidjan, care are acum un efectiv de 126.000 de combatanți, în timp ce Armenia are numai circa 52.000 de militari, la care se adaugă 4.800 de paramilitari.
Istoria evoluției zonei Karabah este interpretată diferit la Baku și la Erevan, unde pozițiile oficiale sunt opuse privind apartenența acestui teritoriu, dorit de ambele state.
Azerbaidjan și Armenia rămân într-o stare conflictuală generată de prejudecăți istorice și ambiții autoritare actuale.
O situație menținută, abil, de cei interesați să aplice celebrul principiu divide et impera /„dezbină și stăpânește” aplicat de guvernele statelor multietnice, potrivit căruia cea mai bună metodă de conducere este provocarea dușmăniilor interetnice pentru impunerea voinței executivului central.
Din Europa, Karabah este văzut ca un areal geopolitic inclus în spațiul de interes strategic clamat al Federației Ruse.
Atâta timp cât dominantă va fi mentalitatea confruntării cu prețul sacrificării dialogului diplomatic, bazat pe o abordare răbdătoare a unei posibile agende comune convenite de autoritățile de la Baku și Erevan, incidentele de ordin militar se vor repeta, cu pierderi de vieți omenești de ambele părți și cu menținerea pretextelor ca terțe state să intervină în sprijinul uneia sau alteia din părțile combatante.
Dependența Armeniei de sprijinul militar și diplomatic al Moscovei și a Azerbaidjanului de susținerea Turciei și Israelului este reperul care explică menținerea unei stări de nici pace, nici război.
Asta deși cooperarea și înțelegerea reciprocă ar fi șansa azerilor și armenilor de a edifica necesara conviețuire, într-o lume și așa supusă unor multiple provocări, de la cele de ordin climatic, la cele generate de pandemia care a îndoliat multe țări de pe Planeta Albastră.
Soluția nu este încremenirea în ambiții naționale desuete, ci în promovarea dialogului bilateral constructiv, pentru că, la modul obiectiv, Azerbaidjan și Armenia pot contribui la stabilitatea unei regiuni în care nu toate statele vecine celor două țări au numai interese amicale.
Ce semnificație are în plan geostrategic „frățietatea”, legătura strânsă dintre Turcia și Azerbaidjan? Observăm că există și o apropiere a Ucrainei de Turcia.
Turcia are propriile proiecte geopolitice, unul fiind sprijinirea complexă – nu numai politică, militară și economică, ci și pe plan educativ – a unor foste republici sovietice socialiste, azi state oficial independente, care aleg căi de evoluție menite a le consolida dorința de prosperitate pe baza unor acorduri liber consimțite, la nivelul național de decizie, nu impuse din exterior, în maniere ale veacului trecut.
Ankara are avantajul de a avea la dispoziție atât a doua forță militară disuasivă din cadrul NATO – cu circa 437.000 de militari activi și 380.000 de rezerviști -, cât și o diplomație ofensivă, ce a reușit în arealul Mării Negre, cultivarea unei relații bilaterale aparte, acum deloc ostilă, cu Rusia și una de dialog și conlucrare economică nuanțată, inclusiv prin furnizarea de arme defensive, cu Ucraina.
În zonele sale de interes strategic, Turcia acționează ca o forță de stabilizare a unor state afectate de războaie civile, precum în Libia, sau de intervenții străine, cu obiective geopolitice divergente, precum în Siria.
În Azerbaidjan, interesul Turciei a fost de sprijinire a adversarului Armeniei, o țară față de care la Ankara s-au păstrat unele resentimente de ordin istoric, nici azi depășite de necesitatea obiectivă a înțelegerii lumii diferite în care trăim azi.
Lecția de învățat este că acolo unde există lideri capabili să apere interesul național al țării lor și să găsească punți de comunicare modernă, cu cei interesați într-o conlucrare reciproc avantajoasă, cooperarea pe multiple planuri nu întâmpină dificultăți imprevizibile.
Turcia își joacă șansa sa, de a fi o putere regională ce nu poate fi deloc ignorată de competitorii săi.
Contactele dintre oficialii azeri și oficialii NATO au fost destul de frecvente în ultimul an. Care este scopul părților în acest parteneriat?
După cum se știe, printre statele partenere ale NATO se numără și Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Kazakhstan, Republica Kirghiză, Republica Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan, toate fiind anterior republici componente ale decedatei Uniuni Sovietice.
Faptul că, pe 15 noiembrie, la Bruxelles, ministrul de externe azer Jeyhun Bayramov s-a întâlnit la sediul NATO cu Mircea Geoană, secretarul general adjunct al Alianței, confirmă evoluția pozitivă a parteneriatului dintre Azerbaidjan și Organizația Tratatului Nord-Atlantic.
De interes general este detaliul că ministrul Bayramov a precizat, cu acest prilej, că Azerbaidjanul este pregătit să normalizeze relațiile cu Armenia, pe baza principiilor dreptului internațional.
Interesul NATO este ca în zona dintre Marea Caspică și Marea Neagră – implicit pe teritoriile Azerbaidjanului, Armeniei și Georgiei – să domine stabilitatea și dialogul minimal, mai ales la masa tratativelor dezirabile între foști adversari.
Mulțumirile aduse de Mircea Goană, interlocutorului azer, pentru parteneriatul Azerbaidjanului cu NATO, inclusiv contribuția azeră decisă la Baku, privind operațiunea Alianței în Afganistan, acum încheiată, certifică constanța cu care la Bruxelles sunt apreciați cei care își respectă angajamentele internaționale și promovează cooperarea reciprocă, pe baza unui dialog franc.
Ce beneficii are Azerbaidjanul datorită faptului că diaspora azeră este cea mai numeroasă etnie din Iran?
Buna vecinătate este principalul beneficiu pentru o națiune care înțelege vicisitudinile prin care au trecut înaintașii celor de azi, din Azerbaidjan, de unde și exigența obiectivă de a dezvolta relații normale cu țările vecine, care au cetățeni de naționalitate azeră.
În condițiile lumii complexe de azi, în care războaiele, după cum se vede, nu au fost eradicate și tentația de recurs la manu militari este vizibilă aproape pe toate continentele, mai presus de diferențele de ordin politic, religios și de altă natură contează inteligența instituirii și menținerii unei viziuni care să evite confruntarea și să întărească conlucrarea dezirabilă, ca model de tolerare reciprocă.
Din păcate, de la sfârșitul lunii septembrie, relațiile dintre Iran și Azerbaidjan s-au deteriorat considerabil.
În urma exercițiilor militare organizate de Azerbaidjan, Turcia și Pakistan, Iranul a efectuat exerciții militare la 1 octombrie, lângă granița sa cu Azerbaidjan.
Iranul a acuzat Azerbaidjanul că a primit forțele israeliene la granița Iran-Azerbaidjan, iar președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, a criticat exercițiile militare ale Iranului în apropierea frontierei azere și a acuzat Iranul că sprijină Armenia în ceea ce privește traficul de droguri în Europa, de peste 30 de ani.
În timp ce criza din relațiile Iran-Azerbaijan este evidentă, totuși relațiile dintre Teheran și Baku nu vor fi întrerupte definitiv.
Astfel, comerțul dintre Iran și Azerbaidjan a atins 417 milioane de dolari înainte de pandemia de coronavirus, ceea ce a făcut din Azerbaidjan a patra cea mai mare destinație a exporturilor iraniene.
Aceste legături economice au permis Iranului și Azerbaidjanului să depășească rapid crize majore în relațiile lor bilaterale.
La 13 octombrie, ministrul de externe al Azerbaidjanului Jeyhun Bayramov și omologul său iranian Hossein Amir Abdollahian au convenit să rezolve criza lor diplomatică prin dialog.
La 21 octombrie, autoritățile azere au eliberat doi șoferi de camion iranieni, acuzați de intrarea ilegală în țară și de încălcarea integrității teritoriale a Azerbaidjanului.
Acești șoferi au trecut prin teritoriul care a fost recucerit de Azerbaidjan în timpul războiului din Nagorno-Karabah – din octombrie 2020 – și încercau să evite taxele vamale, în drumul lor spre Armenia.
Deci, relația iraniano-azeră rămâne una pragmatică.
Cum ați caracteriza Azerbaidjanul ca țară, ca actor pe harta geopolitică a lumii?
Azerbaidjanul contează în ecuația geopolitică generată de poziționarea sa între Turcia, Rusia și Iran.
În cercurile de politică externă iraniană, există îngrijorări că axa Turcia-Azerbaijan încearcă să încercuiască Iranul și să stimuleze tulburările în rândul minorității etnice azere a Iranului.
Recitarea unei poezii de către președintele turc Recep Tayyip Erdogan în decembrie 2020, care deplângea împărțirea azerilor de-a lungul râului Aras și susținea implicit panturcismul, a stârnit indignare la Teheran.
Recentul enunț al lui Erdogan, conform căruia Iranul nu ar risca o escaladare a disensiunilșor sale cu Azerbaidjanul, din cauza propriei populații azere, a generat reacția secretarului Consiliului Suprem de Securitate Națională al Iranului, Ali Shamkhani, care a numit Iranul un „paradis al triburilor”.
O escaladare a tensiunilor Iran -Turcia în Caucazul de Sud ar putea avea un impact major asupra geopoliticii regionale.
Deși Iranul s-a prezentat ca un potențial mediator în timpul războiului din Nagorno-Karabah din octombrie 2020, Teheranul a fost considerat a fi un susținător al Armeniei.
Totuși, pentru cei interesați, recursul la expulzarea ocupanților armeni din Karabakh, considerat la Baku un teritoriu antic al Azerbaidjanului, cu scopul de a restabili suveranitatea azeră acolo nu a survenit oricum, ci într-un context irepetabil.
Unul care nu se poate repeta în alte entități statale, afectate momentan de un separatism reușit în mici zone administrative, datorită sprijinului evident, complex, al unei puteri nucleare.
Azerbaidjanul este condus de un sistem politic aparte, unul aliat cu o țară cu caracteristici politice interne relativ similare.
Istoria ultimelor trei decenii a dovedit, în Europa de Est, că libera circulație și cooperarea reciproc avantajoasă elimină de facto mentalități de ordin feudal generate de granițe modificate în timp, pe cale militară.
Inamicii publici de prim rang – schimbările climatice majore și menținerea pandemiei de coronavirus – impun translația inteligentă de la confruntarea tipică veacului trecut, la cooperarea inevitabilă pentru existența lumii viitoare.
Mai devreme sau mai târziu, la Baku și la Erevan va învinge rațiunea celor conștienți că laolaltă pot reuși mai multe proiecte, decât dacă rămân captivii tranșeelor actuale.
