Agricultura Republicii Moldova se află într-un punct de cotitură. Dependența excesivă de inputurile chimice, criza sistemică a solurilor și schimbările climatice impun o regândire profundă a modului în care ne raportăm la producția agricolă. Ecologizarea și biologizarea agriculturii nu mai sunt doar opțiuni, ci necesități stringente pentru un viitor durabil. În acest context, știința agrară joacă un rol esențial în identificarea soluțiilor care pot asigura un echilibru între productivitate și protejarea ecosistemelor.
Despre aceste provocări și direcțiile necesare pentru transformarea agriculturii am discutat cu domnul Boris BOINCEAN, doctor habilitat în științe agricole, profesor cercetător, membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei.
În ce măsură agricultura intensivă și utilizarea excesivă a îngrășămintelor chimice afectează calitatea (sănătatea) solului și, implicit, gustul și aroma produselor agricole?
Agricultura intensivă practicată în Republica Moldova orientată spre majorarea nivelului de producție a fost și este bazată pe conceptul „revoluției verzi”. Conform autorului acestui concept ,amelioratorului de grâu de toamnă Borlaug din Mexic, de la Institutul Internațional de Grâu și Porumb, care a creat primele soiuri de grâu de toamnă cu talie joasă, cu potențial mai înalt de producție a grâului este suficient să asigurăm plantele cu nutriție minerală, să le protejăm de boli, dăunători și buruieni cu mijloace chimice, să le asigurăm cu apă prin irigare, folosind concomitent arătura cu plug cu cormană pentru a asigura creșterea necontenită a nivelului de producție. Așa a fost la început, prin anii 60 ai secolului trecut. După o perioadă de 20-25 ani, nivelul producției s-a stabilizat, iar ulterior a urmat scăderea nivelului de producție, inclusiv până la momentul actual. Desigur că acest fapt are loc din cauza secetelor mai frecvente din ultimele decenii, dar concomitent și scăderii calității (sănătății) solului.
Trebuie să recunoaștem că acest fapt se datorează și dominării îndelungate a teoriei nutriției minerale a plantelor elaborată de renumitul savant chimist Iustus Libih, conform căreia pentru a menține și majora producția culturilor este necesară respectarea „legii restituirii”, adică a cantității de NPK (azot, fosfor și kaliu) extrase din sol cu producția necesită restituite cu NPK din îngrășăminte minerale.
Prof. Libih ca chimist de talie mondială era pasionat de rezultatele analizelor plantelor din laborator, dar puțin cunoștea realitatea din practica agricolă. După nenumărate întâlniri și vizite în câmp la fermieri, la sfârșitul vieții sale, dumnealui a înțeles că nu are dreptate publicând ultima sa carte „Legile gospodăriei raționale”, în care afirmă că fără asolament cu trifoi (cultură tipică pentru țara sa de origine – Germania) și fără gunoi de grajd nu este posibilă o agricultură rațională. Din păcate „teoria nutriției minerale” a înlocuit prin neglijare totală teoria nutriției organice susținute de un alt savant german Tăier, care dominase timp de mai bine de două sute de ani, până la apariția teoriei lui Libih. Acum este stabilit că plantele folosesc atît nutriția minerală, cât și cea organică, adică plantele folosesc molecule de substanțe organice pentru nutriția lor. Acest subiect merită o discuție aparte.
Îngrășămintele minerale folosite separat pot majora nivelul de producție, dar nu pot restabili fertilitatea solului. Indicele integral al fertilității solului este materia organică a solului, care deseori se numește humus. Tot humusul din sol este materie organică, dar nu toată materia organică a solului este humus. Humusul este fracția cu cel mai înalt grad de transformare și stabilitate. Ponderea azotului în urma descompunerii materiei organice a solului este dominantă în formarea producției majorității culturilor. Concomitent, îngrășămintele minerale contribuie la descompunerea mai intensă a materiei organice a solului ,cea ce favorizează degradarea lor ulterioară. Formarea humusului în sol rămâne o taină a naturii, care urmează a fi descoperită pe viitor ca multe alte taine ale naturii, inclusiv problema apariției vieții pe Pământ.
Materia organică din sol, în afară de nutriția minerală în formă de NPK, microelemente, conține o sumedenie de compuși fiziologic activi, fermenți, vitamine ș.a., care influențează benefic asupra gustului și aromei produselor alimentare. Acest lucru nu se întâmplă în cazul nutriției minerale cu aplicarea doar a elementelor nutritive în formă de N,P,K din îngrășăminte minerale și pesticide. Odată cu simplificarea agroecosistemelor, orientate la obținerea producției și profitului maxim cu aplicarea concomitentă a mijloacelor chimice de nutriție a plantelor și de combatere a „bolilor, dăunătorilor și buruienilor”, folosirea excesivă a arăturii cu plug cu cormană, s-a redus vitalitatea solului și, corespunzător, materia organică a solului, a scăzut brusc și calitatea producției crescute.
Referindu-ne la rolul materiei organice în fertilitatea solului, Vă rog să ne spuneți ce metode concrete pot fi aplicate pentru a menține și îmbunătăți conținutul de humus în solurile noastre?
Clasicii agronomiei accentuau întotdeauna necesitatea respectării legilor de bază ale agriculturii, orientate atât spre menținerea și majorarea nivelului de producție cât și spre restabilirea fertilității solului. Printre legile de bază ale agronomiei menționăm legea alternării culturilor (legea asolamentului) și legea restituirii argumentată de savantul englez de origine indiană Sir Albert Howard în cartea sa „Testamentul Agriculturii”, publicată în 1943 la Londra. În această carte autorul scria despre necesitatea restituirii nu doar a elementelor nutritive (conform teoriei nutriției minerale a d.Libih), ci și a energiei din materia organică a solului mineralizată pentru formarea roadei. De aici reiese necesitatea respectării asolamentelor cu o diversitate mai mare de culturi de bază și succesive (de acoperire), inclusiv cu includerea ierburilor leguminoase și graminee perene, care au contribuit la formarea solurilor de cernoziom. Or, cât de bună ar fi rotația culturilor ea nu poate acoperi de una singură pierderile de materie organică a solului, de aceea este necesar de introdus suplimentar diferite surse de resturi vegetale, composturi, gunoi de grajd ș.a. de rând cu reducerea disturbanței mecanice a solului, care intensifică procesele de mineralizare a materiei organice a solului. Desigur că respectarea asolamentului, în deosebi în condiții de stepă, cu secete frecvente, presupune și prezența unui carcase din fâșii de păduri, o rețea de iazuri pentru acumularea apei în partea de jos a reliefului, organizarea antierozională a terenului ș.a. Îmbinarea vităritului și fitotehniei este principială în vederea reciclării mai depline și profunde a nutrienților și energiei în cadrul fiecărei gospodării pentru reducerea folosirii inputurilor industriale. Asigurarea cu material semincer de proveniență autohtonă este o altă cerință obligatorie în condițiile schimbărilor climatice, în special în condițiile aridizării teritoriului. Prin respectarea întregului sistem de agricultură devine posibilă diminuarea și adaptarea la provocările cu care se confruntă agricultura la moment și pe viitor, de a regenera solul, adică de a regenera procesele echilibrate de sinteză – descompunere a materiei organice a solului.
Vezi interviul integral aici
