Iulian Bercu: ”În Chișinău noi toți suntem niște păpuși de pe Facebook cu istorii ireale și zâmbete false, în Nepal nu e așa”.
Cum te-ai prezenta unui străin?
Cu o doză foarte mare de autocritică, eu m-aș prezenta ca unul din experții în comunicare, în special în comunicare de criză. Un om care până la vârsta de 46 de ani a reușit să pună pe roate foarte multe proiecte, inițiative sociale, acte de caritate, dar nu a reușit să facă un proiect personal, să-și dezvolte o afacere – o mașinuță care să-mi aducă bani fără implicarea mea.
Eu întotdeauna am venit cu diferite inițiative, am lucrat cu proiecte străine, am lucrat pentru companii sau fundații, dar nu prea m-am gândit la o afacere proprie, în afară de o agenție de PR pe care am fondat-o împreună cu câțiva băieți buni. Să vorbesc, să comunic este principala mea ocupație și e unul din puținele mele talente.
Care este lecția de viață învățată în copilărie?
Eu am avut câteva etape care m-au format și m-au pregătit pentru a fi foarte bun în ziaristică și în comunicare. Prima etapă a fost copilăria, o copilărie în care eu singur trebuia să-mi inventez jocurile, o copilărie care m-a format pentru că am citit foarte mult. Copilăria mea s-a împărțit între Ocnița, unde erau buneii (părinții tatălui meu) și Orhei, acolo unde erau părinții mamei.
La Ocnița veneam și mă jucam cu un sat întreg de copii și ne inventam diverse distracții. Într-un an chiar le-am inventat un joc ”de-a războiul”. Noi, într-o ”gojineață – căsuța porcului”, ne-am făcut un fel de punct de comandă și pentru ca să nu ne atace copiii din satele vecine, ne-am gândit să facem niște mine anti-persoană. Adică, noi săpam o groapă, luam din veceul din fundul grădinii cu lopata din conținutul lui, umpleam groapa, deasupra puneam niște nuiele și un ziar, apoi presăram cu pământ astfel că atunci când dușmanii vor să atace punctul de comandă, ei să se prăvale în groapa ceea cu ”rămășițe umane”, să spunem așa.
Ce vârstă aveai atunci?
Cred că aveam vreo 6-7 ani.
Așa și nu a năvălit nimeni, dar toamna când au început să strângă popușoiul, bunelul m-a sunat și mi-a spus, ”te mai joci o dată de-a războiul, acolo și te îngrop”. Pentru că oamenii cădeau în acele gropi până la genunchi și ieșeau de acolo ”plini de bucurii”.
Și care e lecția învățată atunci?
Mie poate să-mi fie foarte interesant cu mine însumi, să fiu singur, dar și cu copiii. Adică mi-a dezvoltat inventivitatea. De exemplu, noi făceam jucării din glod sau din lut. Apoi am început din plastilină să fac soldăței, deoarece părinții nu aveau bani să-mi cumpere din plastic, ei erau cei mai scumpi.
Buneii de la Orhei, acolo unde mergeam și pășteam caprele, erau profesori și aveau o bibliotecă impresionantă. Eu am citit toate cărțile de acolo, de la literatură artistică până la o carte de vreo 700 de pagini, care se numea ”Voennaia Dela” , un manual despre toate tipurile de armament, începând de la cuțite și pistoale, până la tunuri și tancuri. Asta se întâmpla pe la vârsta de 9-10 ani. Pur și simplu eu nu aveam prieteni acolo și pentru ca vara să treacă mai repede, eu citeam foarte mult. Această parte a copilăriei mele, la Orhei, m-a ajutat să-mi dezvolt imaginația. Pentru că atunci când te uiți la un spot pe youtube nu trebuie să încordezi capul, tu auzi și vezi, iar când citești cărți tu îți vizualizezi tot ce citești.
Iată acestea două părți ale copilăriei, de la Grinăuți Raia, Ocnița și de la Orhei m-au dezvoltat, aceasta a fost prima școală de comunicare, prima mea școală de publicitate.
Ce sfat ți-ai da ție, adolescentului, dacă te-ai întoarce în timp?
Eu aș repeta sfatul pe care l-am auzit de la profesori de o mie de ori: să învăț, să învăț și iar să învăț. Adolescența mi-a adus a doua școală de PR și comunicare, care se numește ”căminele”, în special căminele fetelor. Eu spuneam că cel mai mare examen de comunicare e atunci când vrei să pleci la fete pe etaj și trebuie să treci de ”omul de la vahtă”, de la recepție. Iată acolo e măiestria comunicării ca tu să-i demonstrezi că intri pentru două minute sau trebuie să înveți lecțiile, ea foarte bine știind din ce cauză tu vrei să treci de postul acesta ”foarte agresiv și primejdios”.
Dacă aș reveni, mi-aș sugera să învăț și să investesc foarte mult în dezvoltarea mea. Eu invidiez o bună parte din tinerii cu care eu lucrez. Eu văd setea lor de a folosi fiecare minut pentru a afla ceva nou, a studia. Unii pot să spună că pe timpul meu, când eu eram adolescent nu era internet. Erau doar două posturi de televiziune. Țin minte că pe perdele erau găurele și știai că dacă pui furculița în găurica asta – prinde un post, dacă în cealaltă- altul. Dar și atunci se putea, se putea de dus la bibliotecă, dar eu o mare parte a adolescenței am cheltui-o pe distracții.
Este acesta un regret?
Nu, nu este un regret. Eu acolo am învățat să comunic, am învățat să găsesc cheițele pentru fiecare tip de oameni. Am învățat să ascult, să observ – lucruri care mi-au prins bine, dar abia în ultimii vreo 10 ani eu investesc mult în autoperfecționare, ascultând cărți și citind. Îmi propun să citesc minimum vreo 15 cărți pe an.
Și reușești?
Sigur că reușesc. Eu le ascult atunci când alerg. Dacă ar trebui să mă laud, eu aș spune că nu sunt omul care nu e super expert într-o anumită direcție a publicității și comunicării, a ziaristicii sau a economiei. Eu sunt omul care vede cum ele se combină.
Înseamnă asta că vezi lucrurile în ansamblu?
Colegiul de Informatică m-a ajutat să văd astfel lucrurile. Noi în primii doi ani, fiind învățați să fim specialiști în computere, am studiat programarea pe hârtie. Aveam doar tabla, creta și noi desenam cum funcționează operațiunile într-un computer. Și iată primitivismul acesta de la școală m-a învățat să văd întreg tabloul.
Fiecare dintre noi are un profesor care la marcat. În cazul tău, cine este profesorul care ți-a fost și exemplu, ti-a dat și o lecție importantă la o anumită etapă din viața ta?
Eu pot să spun că am avut un foarte mare noroc să trec școala primei agenții de presă din Moldova – Bassa Press, care a fost fondată de un grup de mari ziariști. Primul meu profesor a fost tatăl meu, care este un perfecționist și, practic a fost unul dintre cei 2-3 ziariști care au pus bazele ziaristicii economice. El m-a învățat să am logică, logică în expunere. El m-a învățat ziaristica economică. Un alt profesor a fost Sandu Canțer, el acum lucrează la BBC. El m-a învățat să fiu foarte atent cu cuvintele. Și acum, de multe ori când văd texte, eu văd cuvintele, văd cum se leagă unul de altul. Dacă sună melodios sau nu propozițiile. Sandu Canțer are o atracție maniacală față de o limbă corectă, logică.
Și al treilea profesor a fost Vasile Botnaru, unul din marii ziariști moldoveni. Deja eram în perioada când am început să lucrez la PRO TV. Eu am venit dintr-o agenție de presă clasică, atunci noi scriam știri după toate canoanele unei agenții de presă. Adică să fie titlul așa ca omul deja să știe despre ce va fi știrea și obligatoriu să fie două surse.
Acum lupta pentru like-uri a cam distorsionat ziaristica făcând-o altfel, nu știu dacă mai rea, mai bună. Sunt titluri așa ca: ”Dacă vrei să vezi de ce ea a murit, apasă aici”.
Au fost pe parcursul timpului știri despre tine care au avut astfel de titluri și te-au nemulțumit?
Nu. Eu nu am citit știri despre mine care să mă supere. Chiar și dacă erau oamenii care voiau să mă atace, eu vorbeam cu ei, pentru că pe mine asta nimic nu mă costă. În al doilea rând, mulți oameni te provoacă nu din cauză că tu ești rău, dar din cauză că ei au ceva înăuntru.
Foarte des un simplu zâmbet îți poate colora ziua. De când au apărut pe Facebook mai multe ”emoticoane”, eu nu mai pun like-uri, ele nu mi se par expresive. O inimioară sau altceva arată atitudinea față de postarea omului. Like-urile mi se par foarte neutre din punct de vedere emoțional.
Probabil ai și zile când se întâmplă mai multe chestii care aduc energie negativă și în ansamblu poți spune că a fost o zi proastă. Cum te recuperezi după o astfel de zi?
Zile proaste sunt multe și eu aș vrea să corectez ceva la mine. Foarte multe zile proaste sunt din cauză că eu îmi asum mai mult decât pot duce. Când ai vreo 4-5 proiecte pe care le coordonezi în paralel, ții totul în cap, dar nu le dai altcuiva să le facă, inevitabil ajungi să nu reușești la un proiect două. Eu singur îmi creez de multe ori zilele proaste, dar foarte mult mă ajută familia, mă curăță de energia asta. Băiatul meu, Robert a împlinit recent un anișor. Iată, când îl iau în brațe îmi trece orice supărare. Nu știu cum familia, copii (ceea ce e straniu să auzi de la mine) cu timpul ele devin principala valoare.
Eu am avut perioade în pandemie când nu aveam nici măcar 200 de lei pentru că au ars mai multe proiecte, eu pierzându-mi toți banii.
Poți să spui despre ce proiecte este vorba?
Eu am mers la Brașov, dezvoltam acolo cu trei oameni minunați Asociația Run Transilvania. De la distanță, în anul 2019 voiam să organizez 4-5 plecări ale sportivilor din Moldova la diferite competiții: 2 competiții în România, o competiție pe Insula Tenerife și pe Madeira. Pentru primele trei plecări am făcut rezervări, am plătit zborurile și hotelul din banii mei, așa ca în momentul când plecăm, sportivii să-mi dea banii. O parte din ei mi-au dat banii, la o parte din ei eu banii le-am întors, la altă parte – nu. Lucru care continuă să mă preseze. Eu încetul cu încetul mai întorc din datorii.
Atunci am pierdut câteva zeci de mii de euro care până acum nu mi s-au întors.
Au existat momente când ambițiile profesionale, proiectele în care te implicai, ți-au afectat viața familială?
Eu cred că întotdeauna lucrul, mai ales dacă ești foarte implicat, afectează viața familială. Eu am avut un job în care trebuia să stau în afara familiei de pe la ora opt dimineața, până pe la unu-două noaptea. Sigur că afectează.
Acum eu dacă fur de la familie câteva ore, eu știu exact când le voi recupera. La timpul petrecut cu familia eu mă uit ca la un cont în bancă. Orele acestea au o valoare.
Reformatarea s-a întâmplat în ultimii doi ani, când eu am spus că nu mă aventurez în 20 de proiecte în paralel, îmi las un proiect sau două, nu mai lucrez pentru consumul curent. Eu am început să investesc timp și bani într-o afacere din care eu nu o să scot banii acum, dar la bătrânețe o să am o ocupație frumoasă. Numai că eu visam ca acest business să fie pe malul mării, dar el va fi pe fundul Mării Sarmatice, de vreo 30 de milioane de ani.
Asta înseamnă că ți-ai stabilit prioritățile?
Da, mi-am stabilit prioritățile. Din păcate reieșind din greșelile pe care le-am făcut și loviturile pe care le-am primit, nu reieșind din cărțile pe care le-am citit, exemple străine și eu să spun că uite nu trebuie să fac așa. Eu deodată am dat cu nasul și după asta deja sper că mi-a venit mintea la cap.
Care este cel mai spontan lucru pe care l-ai făcut în viața ta?
La mine cam toate au fost spontane. Plecare în Nepal, în 2019 sau 2018, a fost o decizie spontană. Eu la un moment dat mi-am dorit foarte mult să ajung în Everest base camp și mi-am cumpărat biletul, iar după asta m-am gândit: dar cum o să ajung eu acolo, ce o să fac?
Spontane au mai fost multe plecări la competiții. Odată, încă până a începe a alerga, noi am fost la un chef cu Dmitrii Voloșin și dimineața când m-am trezit, m-am uitat pe card și la mine era cumpărat un bilet până în Londra și eram înregistrat la o alergare. În fiecare februarie se face o alergare cu obstacole, alergi peste bârne, șanțuri, glod. Alergi prin apă și e o competiție foarte neprietenoasă deoarece tu aici ești înfierbântat, apoi sari în apa care are unu sau două grade.
Atunci eu nu am înțeles de m-am înregistrat, dar am fost, am trecut competiția.
Atunci ai fost întrebat de mulți de ce ai căutat glod peste hotare, când îl ai și acasă. Și apoi l-ai găsit și în Moldova, organizând aici competiții.
Da. Cele mai vesele erau alergările pe timp de ploaie. Eu am făcut o șmecherie. Știind că eu pot să-mi demonstrez mie că nu trebuie să ies singur dimineața la 4 sau la 5 să alerg, eu făceam un angajament public. Scriam în Run Moldova: ”cine mai iese mâine dimineață de la ora 5:00? ” . Astfel s-a strâns într-un an o sectă de alergători de la 5:00 dimineața, de la ”botul câinelui”. Noi ne întâlneam în parcul Valea Morilor.
Eu dimineața mă trezeam și mă gândeam: băi, ce ți-a trebuit ție să scrii? Sună-le și spune-le că la tine ceva s-o întâmplat – a căzut un meteorit sau … dar cum să spui apoi că i-ai întărtat și să nu te duci. Și mă sculam scârțâind, mă îmbrăcam și plecam să alerg.
Cine sunt oamenii pe care îi lași în cercul restrâns, de lângă tine? Eu înțeleg că pe mulți i-ai motivat să alerge și unii , poate, ți-au devenit prieteni.
Cam toți prietenii mei fie aleargă, fie au început să alerge după ce noi am început să prietenim. Astfel legenda vinului moldovenesc, Andrei Cibotaru a început să alerge. La un moment dat el a început să alerge chiar mai mult decât alergam eu. Oleg Efrim deja e legendar pentru că el aleargă doar 10 km, oricât nu i-am spus eu ”hai poate un maraton”. El a spus că nu. El de vreo 7-8 ani aleargă doar 10 km. Tatăl meu a început să alerge și el, garantat aleargă acum mai mult decât alerg eu.
Noi avem câteva categorii de alergători. Una din categoriile de alergători sunt oamenii care văd câte like-uri adună o fotografie cu alergare și zic: ”o, iată aici eu o să rup audiența”. Încep să alerge și după asta ei văd efectele, ei văd că se simt mai bine.
De exemplu eu m-am trezit la 4:30 sau la 5:00, am ieșit și alergat o oră. Apoi la ora 09:00 când eu vin la serviciu, deja am câștigat 4 ore din viață. Eu am trăit, eu am văzut cum a răsărit soarele. Am alergat pe Ștefan cel Mare când nu era nici o mașină acolo. Eu deja am trăit cu câteva ore mai mult decât unii colegi care vin la birou adormiți, zicând că ”uite m-am trezit 15 minute în urmă și am venit repede încoace.”
Eu am început să alerg pentru a avea posibilitatea să mănânc mai mult. La momentul meu de glorie, eu am ajuns la 115 kg. Eu acum găsesc hainele mele de atunci și parcă sunt husa de la mașină, așa-s de mari. Și eu mi-am sus că voi face sport și îmi voi permite să mănânc orice. Lasă să nu slăbesc, dar cel puțin să nu mă mai îngraș. Când am început să alerg, deja am început și să mănânc mai atent.
Eu acum am o atitudine față de propriul organism de parcă acesta ar fi o sobă sau un motor. Eu îi dau combustibil. Pot să-i dau combustibil care e ineficient. De exemplu n-o să încălzești o casă cu paie, pentru că ele ard rapid, rămâne foarte multă cenușă. În același timp, poți să pui în sobă cărbune, care ține cald toată noaptea. La fel este mâncare care e total ineficientă, care nu-ți dă energie, dar îți umple organismul cu deșeuri. Dar sunt terciurile, orezul, hrișca – produse extraordinare, care îți dau și energie, și nu te îngrașă. Eu îmi permit să mănânc și mâncare fast-food.
Eu sunt un exemplu negativ pentru Run Moldova astăzi. Pentru că, eu omul care i-am molipsit pe toți, într-un moment dat, pur și simplu am încetat să mai alerg și să mai postez în Run Moldova.
Bucuria pe care eu o am, și lucrul acesta e prezent deja de vreo doi ani, este că Run Moldova ca grup pe Facebook, dar și ca comunitate, își va continua existența indiferent dacă voi fi eu, nu voi fi, voi posta eu ceva, nu voi posta. Pentru că la un moment dat eu am accelerat acest proces împreună cu Dmitrii Voloshin, dar după asta au apărut foarte mulți oameni care s-a implicat în dezvoltarea acestei comunități. La noi sunt alergători super performanți. Este o școală de alergare, școala lui Gheorghiță Vitalie. Este un alt grup de alergători pe teren accidentat pe care-l coordonează Grigore Vieru.
Fenomenul sportului de amatori, în special –alergare, este unul ireversibil deja. Trebuie să continuăm să generăm competiții. Noi când gândim competiții, noi le gândim așa cum mi-aș organiza pentru mine o competiție. Eu în patru ani de alergări am fost la 60 de competiții internaționale: Africa de Sud, apoi prin toată Europa. Am văzut multe moduri de organiza o competiție bună. Competițiile au un efect extraordinar pentru a menține interesul față de alergare și pentru a promova performanța. Competițiile sunt vitale pentru orice comunitate de sportivi.
Cum ar fi fost comunitatea de alergători din țara noastră fără Run Moldova?
Eu cred că oamenii nu s-ar fi îmbolnăvit de alergările nebune, alergările smintite și total idioate. Pentru că noi am fost aceia care seara scriam, ”hai mâine să alergăm de la Chișinău până la Orhei”, un lucru total alogic, care nu se încadrează în nici-un concept de antrenament sănătos și nici nu este sănătate să alergi așa distanțe. Și, hop, repede s-au adunat 8-10 oameni.
Sau alt caz de comportament total nesportiv când ziceam, ”haideți să alergăm de la Chișinău la Chateau Vartely sau la Castel Mimi, sau la Asconi să alergăm 35 de km”. Alergăm pe de-a dreptul, prin glod, prin păduri. Ajungem acolo, acolo o masă întinsă cu vin, plăcinte…și hai mai departe.
Run Moldova nu e neapărat despre sport. Pentru că asta ar presupune și un stil de viață mai echilibrat, nu?
Run Moldova este despre sport, Iulian Bercu nu e despre sport. Iulian Bercu e despre un mod activ și vesel de viață, care, de cele mai multe ori, înainte nu avea absolut nimic cu sănătatea. Pentru că, să alergi câte 20-30 de maratoane pe an, ultra maratoane. Într-o săptămână am avut două ultra maratoane de peste 100 de km: în România, Transilvania 100, unul dintre cele mai agresive ultra maratoane și altul în Elveția, care este unul din trei cele mai grele ultra maratoane din Europa. Asta nu e despre sănătate.
Dar despre ce e?
Alergările mele erau despre plăcerea de a mă autodepăși, de a mă implica în niște lucruri imposibile pentru mine și plăcerea aceea de la finiș, când tu treci linia de finiș și începi să plângi. Ultra Trail du Mont Blank, ultra maratonul de 170 de km în veac eu nu puteam să-l trec. De vreo trei ori eu voiam să-l abandonez și eu o sută de mii de ori mi-am zis: ”de ce m-am băgat?”. Dar sentimentul acesta când mai rămâne ultimul km și acolo erau mii de oameni care te aplaudă, după două zile de alergare în continuu, 40 de ore, e unul foarte puternic, e un fel de drog. Și nu atât emoțiile pe care le primești de la oamenii pe care-i întâlnești la finiș, cât de la faptul că ”uite, eu am reușit”.
Ultima dată când noi am alergat de la Ungheni la Chișinău, tot a fost o nebunie. Noi ne-am zis atunci ”pentru ce ne-a trebuit? De ce ne-am băgat în alergarea asta?”.
Eu știu că toate alergările mele au fost anume din cauza acestui drog puternic ”uite am făcut imposibilul pentru mine”. Pentru că la Transilvania 100, recordul la ultra maraton este vreo 15 ore, iar eu l-am alergat în 23 de ore, adică departe de performanță fizică. La mine era un fel de performanță mentală.
După 24 de ore de alergare pe munte începi să ai halucinații. De exemplu când am alergat pe Etna, erau 90 de km: 45 km până la vulcan și 45 km de la vulcan înapoi. A fost așa că eu 11 ore am cântat același refren în cap, eu m-am făcut comod cu el, cu refrenul acesta. Scriu postări în cap, texte.
Sunt niște senzații foarte interesante atunci când tu rămâi singur cu tine, ai linia de start și linia de finiș, între ele sunt o sută și ceva de km și sunt puncte unde dacă eu decid să abandonez, mie îmi este la fel de departe până la start cum mi-ar fi până la finiș. Și atunci sigur alegi finișul.
Toate deprinderile acestea mă ajută și în business. Pentru că la ultra maratoane finișul e inevitabil. Sunt greutăți, nu sunt, finișul oricum o să vină. Ca să vină finișul mai repede, trebuie tu să te miști mai repede. Eu le spuneam întotdeauna băieților că noi facem spre finiș un pas, el face spre noi doi pași. Din cauza asta alergarea e foarte bună și ca un leac pentru corp, și pentru suflet – tot.
Oamenii din jurul tău sunt la fel ca tine? Cei care aleargă.
Oamenii din jurul meu sunt mai buni decât mine. Sunt mai sinceri, sunt mai devotați alergării și sportului, în general. În echipa Run Moldova eu sunt cel mai rău și cel mai insuportabil
Ești autocritic?
Eu mă cunosc cel mai bine. Eu arăt foarte bine pe facebook, în interviuri, dar în realitate sunt un om greoi. Prietenii mă cunosc că eu sunt foarte vesel. Dacă vin eu la vreun eveniment acolo toți se tăvălesc pe jos de râs. Pot să glumesc și mai tăios, și mai piperat, și pot să glumesc cu oricine, indiferent de funcție și de nivelul lui, dar în realitate sunt un om foarte greoi, un om supărăcios. Poate o fi din cauza anilor, nu știu din ce cauză e.
Și atunci, cine te suportă?
Soția mea Vica este un om pur și simplu de aur, pentru că ea nu numai că mă suportă, ea știe când să mă scoată din gropile în care cad eu. De exemplu, dacă se întâmplă vreo depresie sau dacă dau mâinile în jos. Eu foarte repede mă enervez și atunci când îmi sare țandără pot să fac lucruri pe care o să le regret.
Și foarte des eu mă enervez, îmi stric relația cu un om și apoi îl sun și îi spun: ”băi, așa de prost am fost eu că te-am obijduit, eu îmi cer scuze și hai să revenim la vechea relație.”
Ai curaj să-ți recunoști greșelile?
Pe mine foarte mult mă doare să las în urma mea un om supărat. Asta mă macină. Noi avem un chat comun cu prietenii cu care mai mult ne intersectam în ultimul timp la vin decât la alergare și ei știu că eu am și ieșit din acest chat de multe ori, supărându-mă.
Când am fost la o competiție chiar și am strigat la prietenii mei. Era o situație cu Oleg Efrim și după asta, așa de rău mi-a părut. Apoi m-am apropiat de el și numai am început să spun …și el a înțeles tot.
Deci, oamenii care îți sunt aproape te acceptă și te înțeleg.
Da. Deja, da.
Eu vreau să înțeleg cum un om ca tine poate să meargă în călătorii lungi. Atunci când mergi să urci un munte, e vorba despre asumarea unor decizii chibzuite din timp, dar și de luarea unor decizii spontane?
Nepalul a fost una dintre cele mai eficiente școli ale mele. Nepalul este un spațiu real unde tu ești un om real. În Chișinău noi toți suntem, fie niște păpuși de pe Facebook cu istorii ireale, zâmbete false, cu postări de la debile până la total fără sens și total artificiale. În Nepal nu este așa ceva. Acolo ești numai tu și muntele la care trebuie să ajungi. Până la el sunt 200 de km și iată 200 km tu mergi. Nu sunt magazine unde intri să-ți iei un ecler sau altceva. Tu mănânci orez sau ce este la acel moment. Sau nu mănânci. Noi am avut două zile când nu am întâlnit oameni și aveam doar niște ciocolate pe care le-am mâncat.
Nepalul îmi place pentru faptul că el îmi recalibrează valorile. În Nepal eu am aflat valoarea unui măr proaspăt, a unei sticle de apă carbogazoasă, a unui orez fiert și pregătit bine. Pentru că sunt localuri unde orezul e semi-fiert și tu îl mănânci mai mult ca și combustibil, nu ca și mâncare. Chișinăul nu e prea real. Aici foarte repede se devalorizează.
Eclerul pe care noi îl mâncam în copilărie nouă ni se pare cel mai bun pentru că atunci numai ecler era. Acum toate dulciurile sunt devalorizate de o super ofertă. Eu prima dată când m-am întors din Nepal, când am mâncat un măr de-al nostru moldovenesc, mare, suculent, la mine au început să-mi curgă lacrimi. Era atât de gustos, mie mi se părea o minune.
Să te așezi într-o mașină de o sută de mii de euro, să umbli în restaurante dintr-o parte în alta, să arunci două, trei sute de euro, să-ți faci o zi de naștere cu sute de cântăreți…toate acestea devalorizează adevărate valori pe care le poate avea un om și de care se poate bucura. Din cauza asta foarte mulți oameni care au tot sunt oameni foarte triști și nefericiți.
Tu ai tot acum?
În momentul de față eu sunt la cel mai înalt nivel de bogăție din viața mea pe care l-am avut. Pentru că eu am o familie și eu sunt conștient de dragostea pe care o am față de familia asta. Eu am mai avut două familii. Ultima familie, cu un om extraordinar pe care eu l-am supărat foarte mult prin plecare mea și am procedat foarte urât. Dar noi, tot din cauza mea am ajuns într-o situație că trebuia să facem pasul acesta. Poate trebuia să-l facem mai devreme. Atunci eu foarte mult investeam în lucru și familia era ca un accesoriu la mașinuța ce aducea bani. Era agenția de PR, hai să pompez în ea tot timpul, s-o creștem pentru ca odată să ajungem să avem bani și să nu facem nimic.
Ce se întâmplă cu proiectul Redescoperă Moldova în care te-ai implicat foarte mult în ultimii ani?
Redescoperă Moldova a fost o explozie mass-media de la noi. El a pornit chiar la două zile după ce în aprilie, 2020 a fost închisă țara și toți erau șocați, toți au dat mâinile în jos, era ca în filme. Noi ne-am închis în casă și trebuia ceva de făcut. În momentul acela eu pierdusem tot, nu vedeam cum să câștig de pâine, de mâncare.
Într-o discuție cu Vitalie Chiriac, un om de afaceri extraordinar de deștept și unul din profesorii mei, dar deja pe linia de business, care pe lângă o rețea de benzinării, are și un restaurant – o afacere de suflet.
Vorbind cu dânsul el a spus că din toate produsele pe care le are, face mâncare, plătește oamenilor salarii din banii lui, iar mâncare o dă gratuit medicilor sau oricărui om care îi cere. L-am întrebat din ce cauză. Și el mi-a zis că produsele oricum se vor strica, oamenilor oricum trebuie salariu să le plătească. Și atunci eu i-am zis că relansez Redescoperă Moldova să susținem afacerile locale. Platforma Redescoperă avea atunci vreo 4 mii de urmăritori și eu am făcut apel ca toți cei care au o afacere să filmeze cu telefonul un spot, pe care eu îl voi posta.
Nu aveai o echipă în spate când ai pornit această campanie?
Nu, eu niciodată nu am avut o echipă în spate și asta e o problemă mare de a mea. Pentru că eu în loc să deleg multe lucruri la alții, eu încerc să fac foarte multe lucruri singur.
Și atunci s-au adunat 50 de spoturi. Mai toate spoturile cu zeci de mii de vizualizări, sute de reacții. Și producătorii au fost uimiți. De exemplu un băiat care are o prisacă mi-a spus că a ajuns că toată pandemia a dormit doar câte trei ore pe noapte, deoarece era o cerere turbată. Eu acum când mă uit înapoi îmi dau seama că singurul an când noi am fost oameni, a fost anul pandemiei.
Ne-a unit?
A scos din noi tot ce e mai bun. Noi involuntar am simțit că suntem la un pas de moarte ca și civilizație. Și o spun pentru că așa și este. Nimeni nu se mai gândea la viitor. Într-un fel e ca la război: ”când nu ai ce pierde nu te temi, lupți până la ultimul cartuș”. Oamenii atunci erau foarte sinceri, foarte săritori la nevoie. Proiectul acesta ”Susținem afacerile locale” i-a motivat pe oameni să cumpere de la micii producători. Mai târziu o parte s-au transformat în neoameni pentru că s-au început fel de fel de combinații. Pe Facebook spuneau că vând, luau banii și nu aduceau marfa. Pe urmă lumea s-a stricat. Dar au fost câteva luni în care oamenii se ajutau unii pe alții. A fost un moment foarte frumos. Și iată atunci Redescoperă Moldova a pornit pe latura ”susținem afacerile locale”.
Câteva luni, când toți erau în amorțeală, lucram doar noi: eu și Alex Bred, un cameraman și producător de content video fantastic. Imediat au început ofertele, MAIB a venit și ne-a întrebat cu ce poate să ne ajute. Și atunci i-am zis să sponsorizeze spoturile producătorilor. Și a zis ok, ne asumăm. A venit USAID și ne-a zis: ”puteți să nu mai filmați cu telefonul, dar să mergeți la producătorii mici și să faceți spoturi profesioniste, pentru că ei vor fi primii care o să moară.” Adică ăștia mari au rezerve, dar cei mai mici nu prea au.
Noi am fost la 20 de micro vinării, mergeam și eram numai noi pe stradă. Da, noi încălcam regulile, câteodată treceam și la roșu la semafor. Noi ne grăbeam la o filmare, dăi înainte. Dar foarte mulți oameni au simțit efectul. După asta, în al doilea an de Redescoperă Moldova, noi pur și simplu călătoream pe la micile afaceri în turism.
De exemplu, este o afacere extraordinară pe malul Nistrului, ”La Tudora”. Ei se gândeau să se lanseze peste un an. Noi eram la o beție cu pește și le-am zis: ”de ce nu vă lansați acum. Voi doar puteți deja să primiți oaspeți? Ne-au răspuns:
”Ei, da acolo nu-i gata, acolo încă nu-i dat cu var”.
Și le-am zis, haideți să facem o pagină pe Facebook să vedem. Și am făcut una, l-am trimis și au făcut două-trei fotografii, ca în decurs de două-trei săptămâni să fie câteva mii de abonați și până la sfârșitul anului și deja al doilea an toate weekendurile sunt rezervate. Ei deja și-au construit a doua casă, se dezvoltă în continuare. Am văzut efectul.
Uneori, acești mici antreprenori au nevoie doar de un om ca tine, care să le spună că: tu poți acum!
Noi avem un tezaur foarte bogat de povești de succes a marilor companii, a oamenilor care au făcut o mare afacere, a oamenilor care lucrează peste hotare și au succes, la care oamenii se uită, își fac cruce sau bat din palme, dar noi avem un deficit acut de micro istorii de succes. Eu lucrez acum la una care să fie drept exemplu.
Oamenii de-ar ști cât e de simplu să inițiezi o afacere în turism, oamenii de-ar ști să statul dă subvenții de la sute de mii, până la milioane de lei celor care vor să deschidă o afacere, eu cred că jumătate de Moldova s-ar băga, dar la moment nimeni nu se bagă pentru că cred că este imposibil. O casă la o sută de km de Chișinău costă 50 de mii de, la 200 de km poți să o iei cu 30 sau cu 40 de mii de lei.
În unul din proiectele Run Moldova noi alergam la Fetești și am organizat odată o competiție de alergare, un ultra maraton, și nu avem unde să ne cazăm. Rezervația Fetești, Canionul de la Trinca, Rezervația ”La Castel”, sunt niște locuri care au fost descoperite în pandemie de turiștii noștri, deocamdată încă nu au fost distruse. Sunt niște locuri care-s de nivelul Orheiului Vechi ca frumusețe naturală, dar total necunoscute deoarece nu e nici un loc de cazare, nici un loc de camping. Și iată de la alergare, de la practica mea de doi ani de comunicare cu companiile din turism s-a născut proiectul acesta care se numește Centrul de Promovare a turismului ”La Fetești”. Eu mă ocup de promovarea regiunii, în general, de promovarea a două trei sate pentru a putea face un traseu turistic, să facem mai multe activități. Oamenii să ajungă până la Edineț, iar Victoria (soția) se ocupă de o micro pensiune.
Este un business de familie?
E un business de familie. Noi am început businessul acesta din indemnizațiile Vicăi pentru copil. Pentru că eu nu aveam un loc stabil de lucru. Când aveam clienți, când nu aveam. Pe noi pandemia ne-a învățat să consumăm puțin, astfel rămâneau niște bani și așa am avut posibilitatea să cumpărăm o casă în satul unde sunt părinții soției și unde ea a copilărit. Am putut s-o cumpărăm mai ieftin și în rate. De la asta a pornit ideea de a dezvolta regiunea aceasta.
Eu întotdeauna voiam să-mi petrec bătrânețea gătind micul dejun pentru turiști, deoarece mie îmi place să gătesc. Nu gătesc atât de genial ca Adrian Lazarenco, dar cel puțin o omletă pot s-o fac. Și acesta era visul meu, numai că eu voiam să fie undeva în Spania, dar o să fie la Fetești. Eu la un moment dat, pur și simplu o să plec încolo, o să primesc oaspeți, o să mă hlizesc cu dânșii, o să le povestesc ”da iaca pe timpul meu…” și asta sper să-mi aducă bani pentru o pensie, pentru medicamente și pentru călătorii.
Vei renunța la alergare?
Nu cred. Pentru că alergarea este un medic, este cel mai bun psiholog, unește oameni. De exemplu noi am organizat competiția Volvo Ultra Race într-o zonă extraordinară, la Vinăria Poiana. Acolo este o zonă cu cea mai mare populație de cerbi din Moldova. Nu am avut alergare ca să nu văd mai puțin de 3-4 cerbi. Odată chiar noi ne-am schimbat traseul deoarece au ieșit vreo 15 cerbi, dintre care erau doi masculi, mai multe femele și puii lor. Masculii au blocat traseu, s-au uitat spre noi și au început să ”hârîie” și noi am rupt-o din loc cu o viteză de două ori mai mare.
Iată că sunt unele grupușoare de alergători care au deja tradiție ca în fiecare sâmbătă să alerge acolo. Dragonul de la Orheiul Vechi pe care eu l-am descoperit întâmplător scormolind prin google maps unde să mai alerg. Am văzut că pădurea de la Orheiul Vechi e sub forma unui dragon cu aripile desfăcute. Dragonul deja a a devenit un traseu pe care oamenii îl aleargă în afara competiției. Sunt grupușoare care aleargă Dragonul de la Orheiul Vechi.
La Castel noi am rămas să dormim lângă o piatră și trebuia să lângă o piatră și trebuia să vină cineva cu mașina, iar eu nu știam cum să-i explic locația și i-am zis: ”la dintele dragonului.” De doi ani piatra aceea chiar și de primar e numită dintele dragonului și este inclusă în câteva trasee ca ”dintele dragonului”.
Este chiar un banc, dar sper să nu mă audă băieții de la USAID. Noi eram în Călărași și era un lac pe lângă care alergam și ei au zis că, uite vrem să facem un traseu, poate ne dai câteva destinații. Și eu le-am spus, uite este o pensiune, este mănăstirea Veverița foarte frumoasă și un lac. Ei m-au întrebat: ”care-i denumirea lacului?”. Și eu le-am zis: ”Dumnezeu știe, dacă e lângă mănăstire, probabil e Nașterea Domnului, ce denumiri mai sunt”.
Noi am râs, am pus receptorul ca la conferința de presă la mine să nimerească un ghid unde era menționat traseul Mănăstirea Veverița, lacul Nașterea Maicii Domnului și pensiunea.( râde).
Privind reportajele care apar după competiții, ți se pare că ele sunt foarte costisitoare și că, nu doar organizarea, dar și participarea în cadrul lor costă scump. Este așa sau nu?
Noi, fiind alergători, suntem foarte atenți cu stabilirea prețurilor pentru alergare. Eu în general încerc să generez foarte multe alergări gratuite din simțul de vină că eu la competiții iau bani de pe alergători. Dar eu iau câte 200-300 de lei. Alte competiții în Republica Moldova costă și până la o mie de lei.
Noi economisim pe tot. Eu pe parcursul nopții descarc gardurile, le montez, mai apoi băieții (ceilalți doi organizatori) le demontează. La competițiile Run Moldova prețurile sunt foarte aproape de sine cost. Noi anul acesta (în 2021) am câștigat câte vreo 10 mii de lei fiecare, pentru tot anul.
Volvo Ultra Race a avut un buget de vreo 400 de mii de lei. Noi la sfârșit, când am calculat, am câștigat 230 și ceva de lei, dar noi am lucrat un an.
Care este visul tău – cum vrei ca aceste comunități, Run Moldova și Redescoperă Moldova, să transforme această țară în următorii ani?
Run Moldova și Redescoperă Moldova au un potențial enorm pentru autorități, ca administratori ai țării noastre și pentru autorități ca partide politice. Guvernul acesta este al treilea sau al patrulea căruia i-am spus: ”băieți, folosiți-vă de noi, de alergători și de imaginea noastră pentru a câștiga voturi în plus. Haideți să începem să elaborăm o strategie de promovare a sportului de amatori. Nu îmi trebuie de la voi bani, nu-mi trebuie susținere financiară.” Eu vreau ca despre sportul de amatori și alergare să se vorbească și să înceapă lucrul la elaborarea unei strategii care să ofere, de exemplu, persoanelor juridice, posibilitatea de a susține sportul.
Am vorbit cu Victor Guzun, fost ambasador al R. Moldova și el mi-a spus că în Estonia, de exemplu, un angajator dacă le plătește participarea la competiții angajaților sau le dă bani pentru abonamentele la fitness, acești bani se deduc, se duc la cheltuieli. Și multe alte condiții. Statul nu trebuie să dea bani, el trebuie să facă așa politici ca companiilor să le fie convenabil să susțină sportul. Și eu le-am spus: ”haideți să începem lucrul.”
Acesta e un vis care a murit. Eu nu știu dacă o să revin, pentru că eu am intrat într-o perioadă de aur în acest an (2021). Eu m-am concentrat pe mine și eu în sfârșit încep să devin egoist și să mă gândesc la mine, dar se putea de făcut un lucru frumos. Pentru că sportul de amatori și așa se dezvoltă, oameni care aleargă prin parc sunt zeci. Pandemia nouă ne-a mărit de 3-4 ori numărul oamenilor care aleargă. Aceștia sunt toți oameni care erau în sălile de fitness. Ei acum continuă să facă fitness, dar și continuă să alerge.
La fel e și cu Redescoperă Moldova. Eu le spuneam că turismul rural este o șansă pentru dezvoltarea unor sate care se află în locuri interesante. Vă dau exemplu de la Lalova, Sergiu Hanganu și-a lansat pensiunea acolo. El a plecat încolo din Chișinău și a făcut în casa părintească un mini-hotel. În sat sunt trei mătușele care cântă cântece populare moldovenești. Ele nu cer bani. Ele vin, cântă, toți bat din palme și le dau bani cât cred ei de cuviință. Și ele pot face câte trei, patru sau cinci sute de lei de la un mic spectacol.
Alături este o femeie care încondeiază oră. La fel, costă vreo două sute de lei un master-class. Mai era și un apicultor. El doar a făcut curățenie în ogradă și a pus câteva scăunele, a cumpărat un ceainic electric și acum e un mini-business.
Noi la Fetești, de exemplu, facem locurile de cazare,. Totodată eu deja am avut întâlniri cu oamenii din sat și îi întreb cine și ce are. De exemplu, ”cine are prisacă?”. Adică, eu de pe acum mă gândesc la un traseu pentru turiștii. Mă gândesc cine îi va putea plimba cu căruța, de la cine va cumpăra o găină. De la cine o să cumpere sarmale sau niște cartofi copți.
Cine vrea aleargă, dar pentru familiile care nu aleargă peste două case este cineva care are o căruță și care cunoaște foarte bine rezervația. ”La Fetești” pentru mine a devenit un proiect în care se combină toate cunoștințele mele de management, comunicare, marketing, evenimente, sport. Noi am făcut deja trasee digitale ca să le poți pune în ceasul inteligent sau în telefon. Este un traseu ”stâncile Prutului” – 120 km de stânci și locuri extraordinare. Noi am descoperit, nici Vica (soția) nu ști că la dânsa în sat este o moară de apă construită de un polonez acum o sută și ceva de ani. Tot ne gândim cum să valorificăm ca atracție turistică. Să rămână proprietate a primărie, să rămână pe veci proprietate a primăriei ca nimeni să nu poată face o combinație și să o ia.
Oamenii prind la curaj. Când am început să facem reparația eram doar noi. Acum mai este o verișoară care s-a întors din Franța, a investit banii ca să repare căsuța de pe malul lacului și tot o să primească oaspeți. Noi îi ajutăm pe dânșii ca ei să devină concurenții noștri, mai este cineva care vrea ca jumătate de casă s-o dea turiștilor. Și pe ei tot îi ajutăm.
Oamenii au nevoie de povești de succes, oamenii au nevoie de mișcare înainte și oamenii au nevoie de dovezi că ei pot să facă asta.
Eu am avut în fața mea astăzi o dovadă vie, în persoana ta, că poți să faci multe lucruri dacă vrei. Pe final o să te rog să scrii pe acest bilețel numele unei persoane care crezi tu că merită să vină la ”BUN interviu” să-și spună povestea. O poveste de viață ce va fi model, poate, pentru concetățenii noștri.
Am foarte multe istorii și printre prietenii apropiați. Andrei Cibotaru are o istorie fantastică. De la ziarist, până la cel mai celebru om din vinuri. Adrian Lazarenco, care fiind directorul unei rețele de magazine și-a dezvoltat mai multe afaceri, el gătește bine, că toți cad jos. Sunt multe povești. Trebuie să mă gândesc cine ar avea cea mai interesantă poveste. Este Dmitrii Petrenco, el vorbește rusa, un băiat care a lucrat în renumite restaurante din Paris și a revenit în Moldova. Este autorul celebrei postări de la Poiana ”că nu primesc copii, mai nu au dat oamenii foc la Poiana.” El a încercat să implementeze la Poiana o bucătărie bazată pe amintirile din copilărie și pe mâncărurile pe care ni le găteau buneii. Mai este o persoană care era bancher, a plecat la Tudora împreună cu soția, și-a deschis o afacere în turism și acum trăiesc ambii acolo. Ei fiind niște experți în finanțe de nivel mondial. Este un băiat care învață la Londra și totodată lucrează, iar din salariul său a deschis la sudul Moldovei o pensiune. Povești sunt multe.
Mulțumesc!
