Tipurile de miere – ce afecțiuni combate fiecare dintre ele
Specialiștii în terapii naturiste, care-și bazează afirmațiile și pe experiența de secole a strămoșilor noștri, atribuie fiecărui tip de miere de albine proprietăți specifice de prevenire și tratare a unor afecțiuni.
Potrivit lor, „mierea polifloră este considerată cel mai complex tip de miere, ea înglobând nectarul de la câteva zeci, dacă nu sute, de specii de plante medicinale şi împrumutând ceva din proprietățile terapeutice ale fiecăreia dintre ele”, notează revista Formula AS.
Mierea polifloră de la câmpie are o acţiune antiseptică şi sedativă mai puternică, spre deosebire de mierea polifloră din regiunile muntoase înalte, la care efectul antiinfecţios se adresează în special aparatului respirator, iar efectul sedativ este înlocuit cu unul tonic nervos. Administrată per-oral, mierea polifloră are acţiune antiinflamatoare, antimicrobiană, antialergică, expectorantă, antitusivă, calmantă, antispastică, îmbunătăţeşte diureza şi eliminarea toxinelor, creşte capacitatea de apărare a organismului, are acţiune favorabilă asupra muşchiului cardiac şi circulaţiei coronariene, hrăneşte şi fortifică celulele nervoase, îmbunătăteşte somnul, tonifică şi reglează activitatea sistemului endocrin, combate constipaţia şi alte afecţiuni ale intestinelor, ameliorează funcţiile celulelor hepatice, favorizeaza absorbţia calciului şi a altor nutrienţi, facilitează digestia proteinelor şi grăsimilor.
Mierea de mană – are culoare maronie închisă, este obţinută de pe frunzele de fag, de frasin şi de stejar. Are proprietati laxative mult mai puternice decat celelalte tipuri de miere, are efect antiinflamator asupra tubului digestiv, favorizează eliminarea toxinelor din corp. Este foarte bogată în minerale (Ca, Mg, Fe), de până la 20 de ori mai mult ca alte sortimente; totodată, contine multe proteine şi aminoacizi. De aceea, este indicat consumul ei mai ales de către copii, persoanele anemice şi cele aflate în convalescenţă. Pentru că este energizantă şi revitalizantă, se recomandă sportivilor şi oamenilor activi.
Mierea de tei – are aroma cea mai placută şi cea mai puternică dintre toate tipurile de miere. Este recunoscută drept calmant psihic, somnifer, anafrodiziac. Deschisă la culoare şi cu reflexe verzui, cristalizează uşor, mai ales dacă este păstrată la rece. Conţine oligoelemente ca potasiu, calciu, mangan. Este foarte căutată de importatorii din toată Europa de Vest, datorită calităţilor sale deosebite. Se recomandă ca remediu împotriva oboselii şi stresului, este folosită drept calmant al sistemului nervos, în insomnii, prevenirea migrenelor. Are proprietăţi anti-microbiene, anti-inflamatoare şi dizolvă mucusul, ceea ce o face utilă în tratarea guturaiului, laringitei, bronşitei, astmului bronşic, a tusei şi a iritaţiilor gâtului. Se foloseşte în terapia crampelor, a durerilor gastrice, a bolilor renale ori ale vezicii biliare.
Mierea de floarea-soarelui – este cumva la polul opus faţă de cea de tei. Are proprietăţi tonice psihice şi tonice generale, este afrodiziacă, stimulează imunitatea. Este utilă în ateroscleroză; are proprietăţi anti-bacteriene. Se foloseşte ca adjuvant în tratarea bronşitelor şi a bolilor de stomac. Conţine multă glucoză, ceea ce face să formeze cristale mari şi neregulate.
Mierea de salcâm – are culoare alb-gălbuie, este parfumată şi limpede. Are multă fineţe şi discreţie, ceea ce o face să fie mult apreciată de către copii. Îndulceşte alimentele şi ceaiurile fără să le denatureze gustul. Se păstrează lichidă în mod natural, fiind foarte bogată în fructoză şi săracă în glucoză. Are, ca şi mierea de tei, proprietăţi calmante psihice. Mai este recomandată drept calmant gastric, stimulent pentru activitatea cardiacă. Datorită conţinutului scăzut de glucoză, ea poate fi consumată cu moderaţie şi de către pacienţii diabetici. Sunt permise 1-3 linguriţe pe zi. La pacienţii cu diabet (în special de tip 2), mierea în cantităţi mici, pe stomacul gol, poate diminua şi stabiliza glicemia. Mierea de salcâm este expectorantă, calmantă a tusei, diuretică, antidiareică, regulator intestinal, indicată pentru suferinţe gastrice, în tratamentul asteniei şi al nevrozelor.
Mierea de brad şi de alte conifere – este foarte rară, randamentul de culegere al albinelor fiind mic. Are proprietăţi excepţionale asupra plămânilor şi sistemului respirator, beneficiind de proprietăţi antiinfecţioase, expectorante, antitusive şi, atunci când este consumată cu tot cu fagure, bronhodilatatoare. Culoarea mierii de brad este intensă, închisă. Are acţiuni antiseptice, antiinflamatoare, atât pentru căile respiratorii, cât şi pentru cele urinare; este antianemică şi diuretică. Conţine oligoelemente precum fosfor, potasiu, calciu, sulf, magneziu, zinc, bor, fier, cupru.
Mierea de zmeur – face parte dintre aşa-numitele soiuri de padure. Are o culoare albicioasă, specifică, după care poate fi recunoscută. Regleaza activitatea ovarelor, este reîntineritoare, previne apariţia unor afecţiuni ca osteoporoza, sclerodermia. Se recomandă pentru îndulcirea ceaiurilor folosite ca remediu în stări gripale, tuse şi răceala. Este cunoscută ca reîntineritoare pentru ten.
Mierea de mentă – este culeasă de albine din culturile de mentă întinse pe zeci de hectare. Se foloseşte ca antitusiv, bronhodilatator, calmant gastric, analgezic, antispastic. Uşurează digestia, combate balonarea. Este bogată în vitamina C.
Mierea de trifoi – este obţinută de albine, atunci când sunt ţinute în pastorală, în preajma lanurilor cultivate cu soiurile furajere ale speciei Trifolium repens. Are o acţiune diuretică foarte bună, ajutând la eliminarea apei în exces din ţesuturi şi, de asemenea, are o acţiune estrogenă, adică ajută la fixarea calciului în oase, iar la femei favorizează accentuarea caracterelor feminine şi are efect întineritor puternic.
Mierea de mac – are un efect somnifer, antispastic şi anafrodiziac (reduce excitabilitatea sexuală) puternic. Are adesea o nuanţă mai închisă, din cauză că are în compoziţie şi mici granule de polen de mac, care este negru la culoare.
Mierea de coriandru – are culoare deschisă şi un parfum suav deosebit, care se percepe la două săptămâni de la extracţie, după ce dispare mirosul iniţial, neplăcut. E indicată în gastritele hiperacide şi ulcere.
Mierea de cimbrişor – de culoare aurie deschisă, este un sortiment cu aromă plăcută şi intensă, bogată în cupru şi bor. Datorită proprietăţilor antiseptice ale uleiurilor volatile de cimbrişor, această miere poate fi folosită în plăgi purulente şi alte infecţii ale pielii. Administrată intern, are proprietăţi expectorante şi calmante pentru spasmele căilor respiratorii, fapt pentru care se recomandă în tratarea tusei, chiar şi a celei convulsive sau astmatice, a bronşitei, guturaiurilor, răguşelii. Mierea de cimbrişor acţionează asupra ficatului şi rinichilor, ameliorând starea lor de funcţionare, poate activa circulaţia, este tonică în cazul anemiilor.
Mierea de castan – este mai bogată în fructoză decât în glucoză, ceea ce o face să rămână fluidă timp îndelungat. Are un gust plăcut, dulce-amărui. Este bogată în oligoelemente, în special potasiu, magneziu, mangan şi bariu. Ca şi cea de salcâm, este permisă diabeticilor. Îmbunătăţeşte circulaţia sanguină, în special pe cea venoasă. Are proprietăţi cicatrizante.
Mierea de rapiţă – de culoare alburie spre galben deschis, abundă în glucoză, ceea ce face ca să cristalizeze repede, chiar în primele două săptămâni după extragerea din faguri. Conţine oligoelemente, mai ales calciu şi bor. De consistenţă cremoasă, emolientă şi cu gust plăcut, e mai puţin dulce decât cea de salcâm. Este uşor digerabilă, puternic anti-bacteriană, trofică pentru inimă. Uleiul de rapiţă conţine enzima Q3, necesară oaselor. Din acelaşi motiv, mierea de rapiţă poate fi folosită ca adjuvant în tratarea osteoporozei.
